Cum a ajuns ministerul Educaţiei solidar cu toţi analfabeţii lumii

Ideea unei şcoli care să formeze oameni maturi, pregătiţi pentru viaţă, este un slogan vechi, cu prestigiu încă de pe vremea răposatului. Reforma din ultimii ani îl promovează cu insistenţă, astfel încît el a intrat în vocabularul oricărui pedagog şi s-a fixat adînc ca orice şablon care nu are aproape nici o acoperire în realitate, fiind cu atît mai puternic cu cît aceasta din urmă se încăpăţînează să-l contrazică la tot pasul. Este un ideal cu aura unei utopii comico-tragice, cu ceva donquijotesc în el şi, prin urmare, de o nobleţe flatantă. Profesorul de bună credinţă (şi de bună competenţă, aş zice) nu poate renunţa la ideea că performanţa la care visează implică o confruntare cu nişte limite fireşti, cum ar fi zestrea nativă a discipolilor, în speţă IQ-ul lor şi tot ce ţine de codul genetic, zestrea socială a aceloraşi (mediu, bani, stil de viaţă etc.), ştiinţele destul de aproximative care se numesc pedagogie şi psihologie. Acestea sînt morile de vînt destinate lui, indiferent de timpul şi de spaţiul în care a avut norocul sau ghinionul să se încarneze. Sînt cu adevărat nobile, provocatoare, şi-i permit măcar iluzia că rostul lui în lume nu este cu desăvîrşire absurd, că […]