TEATRU. A pune în scenă. Interpretul şi ucigaşul

Ce înseamnă „a pune în scenă/a monta“? Teoretic, e o întrebare simplă: „Punerea în scenă este în acelaşi timp începerea unei acţiuni fonice a unui ansamblu lingvistic (dialogul) şi transformarea unui text a cărui substanţă a expresiei este lingvistico-scripturală (didascaliile), într-un sistem complex de semne (de substanţe ale expresiei diverse: vizuală, auditivă…)“, scrie Anne Ubersfeld în Termenii cheie ai analizei teatrului (Institutul European, Iaşi, 1999). Nu trebuie multă reflecţie ca să-ţi dai seama că definiţia lui Ubersfeld e una structuralistă, pe care ea, de altfel, o şi opune celei a lui Patrice Pavis (autorul unui faimos dicţionar de teatru), care vorbeşte despre „concretizarea unui text preexistent“ (punînd un accent crescut pe textul dramatic în sine, în defavoarea indicaţiilor auctoriale). Iar astfel de explicaţii se pot înşira aproape la infinit, în funcţie de epoci, şcoli de gîndire, estetici şi teorii.     Iniţiind colecţia „Mettre en scène“ la puternica editură franceză Actes Sud – Papiers, în parteneriat – atenţie! – cu parizianul Conservator Naţional Superior de Artă Dramatică, Béatrice Picon-Vallin (cercetătoare la Centre National de Recherche Scientifique şi o mare specialistă în opera lui Meyerhold) o ia pe un alt drum al inventarierii definiţiilor posibile: cel al traseelor regizorale ale marilor […]