Cui i-e frică de specificul naţional?
- 28-08-2008
- Nr. 438
-
Doina IOANID
- Actualitate
- 3 Comentarii
Cînd vine vorba de specificul naţional, spiritele se inflamează, se creează ad hoc tabere pro şi contra. Aşa s-a întîmplat şi cu expoziţia de la ICR New York, Freedom for Lazy people, care a stîrnit de curînd atîtea valuri. Sintagma „specific naţional“ s-a degradat în perioada comunistă atît de mult încît, dacă vorbeşti despre el, rişti să pari un extremist, un retrograd, dacă nu mai rău, un comunist sau un fascist. Poate că ar trebui înlocuit cu o expresie mai puţin tocită. Pînă una-alta, cum nu-mi vine nimic în minte, am s-o folosesc tot pe asta. Problema pe care mi-am pus-o, asistînd la toată această tevatură cu „eu reprezint“ sau „eu nu reprezint România“, e în ce măsură un artist e modelat de spaţiul cultural în care s-a născut, adică de limba ţării în care scrie, de experienţele contextuale, chiar de simplul fapt că trăieşte într-o ţară sau alta, într-un anumit climat, mai blînd sau mai aspru. M-am întrebat cum ar fi arătat Dimineaţă pierdută dacă Gabriela Adameşteanu ar fi trăit la Paris şi ar fi scris în franceză, m-am întrebat dacă ar mai fi existat acest roman, fără experienţele comuniste, fără cunoaşterea unor oameni care ţin de un anumit […]
gind la gind cu bucurie, draga doina…
Cioran, unul dintre numele cu care Romania se identifica in spatiul cultural francez si, implicit, mondial, cel care si-a renegat limba si trecutul, este une exemplu edificator in materie de amprenta idelebila a „specificului”: cel care a criticat fara drept de apel spiritul mioritic si somnolenta natiei din spatiul „danubiano-pontic” a sfirsit prin a ridica contemplatia cinica la nivel de ars vivendi… cred ca numai spiritele torturate si frustate ajung sa renege si sa evite „specificul national”, oricare ar fi acela (pentru ca la urma urmei e vorba de receptare, ceea ce implica subiect, context, timp etc.), de teama ca ceilalti sa nu le eticheteze in vreun fel. la fel cum cei obnubilati de specific se imagineaza undeva in centrul umanitatii, uitind de universalitatea ce se regaseste in si ne leaga de ceilalti.
Nu stiu cati au spus despre artistii romani de la ICRNY ca au fost acolo doar in calitate de artisti, si nu ca artisti romani. Accentul probabil a fost pus pe faptul ca au fost artisti, nu cofetari, nu politicieni, nu sportivi romani. Cat despre a exporta imaginea Romaniei, nu trebuie uitat ca expozitia luata la tinta nu a fost si nici nu va fi singura organizata de ICRNY. Au fost altele mai „nationaliste”, cu alte cuvinte, care au exprimat calitati artistice poate mai generale ale culturii romanesti. Pe de alta parte, a arata lumii doar ceea ce considera majoritatea demn de a fi aratat e ca si cum ai merge la New York numai in ie si itari, blugii nefiind demni de imaginea Romaniei acolo.