Miturile care ne smintesc
- 09-10-2008
- Nr. 444
-
Doina IOANID
- Editorial
- 5 Comentarii
Despre mituri s-a scris şi s-a tot scris. Au fost analizate, demontate, s-au făcut zeci de studii. A urmat demitizarea, uneori cu orice preţ, care la noi a ajuns o modă, dacă ne gîndim doar la receptarea lui Eminescu. Dar de unde dorinţa de demitizare? Pe de o parte, miturile sînt, într-o anumită etapă a existenţei unei comunităţi, fondatoare, dau coerenţă unei lumi, deci necesare. Pe de altă parte, de la un anumit punct încolo, aceste mituri interiorizate, adînc înrădăcinate, capătă forme şi proiecţii nemăsurate, care pot face atît bine, cît şi rău. În perioade de criză, mitul Salvatorului s-a dovedit eficient şi mobilizator, dacă ne gîndim numai la imaginea lui de Gaule, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Dar ce se întîmplă cînd acest mit ne sminteşte de-a dreptul? Mă gîndesc la toţi cei care-i aşteptau, la sfîrşitul aceluiaşi război, pe americani: „Vin americanii!“, „Or să vină ei şi americanii!“. Ne-am bazat atîta pe mitul unui salvator extern, încît am încremenit într-o aşteptare totală. Slaba rezistenţă românească a fost între timp decimată, iar marea majoritate s-a mulţumit să aştepte. Să aştepte să le vină salvarea din cer. Francezii au profitat de forţa acestui mit pentru a se […]
După cum rezultă din articol, Eminescu nefiind un mit, nici vorbă nu poate fi despre vreo sminteală dinspre biografia poetului şi cu atît mai puţin dinspre creaţia lui! Cît despre profesorii care le pretind elevilor să reproducă nu ştiu ce opinii critice, o invit pe autoare şi-i invit pe toţi cititorii oneşti să observe mai degrabă cumplitul meşteşug de tîmpenie cauzat de hotărîrea celor din MECT de a fi publicate subiectele pentru examenul de bacalaureat! Rezolvările acestor subiecte au devenit un fel de programă paralelă, utilizate fiind nu spre memorare, ci de-a dreptul spre copiere!…
Din editorialul meu, nu reise ca ii pun pe acelasi plan pe de Gaulle si pe Eminescu. Scriam despre mituri si mituri. Singurul lucru in comun este derapajul la care se ajunge cind ne folosim cum nu trebuie de ele. Cit despre Eminescu, am si spus ca el nu este un mit in sine, ci ca e vorba de o proiectie gresita a celorlalti. Evident ca nu e vina lui si asta nu-i scade cu nimic valoarea.
Cred ca alaturarea lui de Gaulle de Eminescu este fortata. Sunt tipuri diferite de mituri. Ca sa nu mai vorbesc despre „Vin americanii!”, ce reprezenta speranta, fie si absurda a unei generatii, in timp ce Eminescu a devenit o certitudine. Pe de alta parte, nu e vina Poetului pentru felul in care este „predat” de unii profesori. Inevitabil, insa, cand atingem „forma”, ranim, cumva, si fondul, Pe Poet insusi.
mai lucizi decat noi sunt unii scriitori romani din America; cartea lui Ovidiu Hurduzeu bunaoara, \”Sclavii Fericiti\” a fost pentru mine o revelatie. Ca si prestatia lui in general; se pare insa ca e foarte incomod de vreme ce nu e deloc mediatizat; noroc cu internetul!
Articolul dumneavoastră, doamnă Ioanid, descrie foarte bine neputinţa celor mai mulţi dintre români. Totuşi, în încercarea de a căuta argumente care să susţină ideile principale ale articolului, vă folosiţi de o comparaţie, cred eu, nedreaptă.
Experienţa franceză din perioada primilor ani care au urmat cel de-al doilea război mondial se deosebeşte cu mult de cea trăită de poporul român. Să nu uităm că în timpul ocupaţiei germane au apărut grupuri de rezistenţă franceză doar târziu, iar colaboraţionismul a luat o amploare rar întâlnită în alte regiuni ale Europei. În ceea ce priveşte mitul salvatorului, cred că nu a funcţionat decât într-o oarecare măsură.
Sunt convins că dacă teritoriul Franţei ar fi fost situat \”puţin\” mai la est, alta ar fi fost soarta societăţii franceze! În faţa brutalităţii şi forţei teribile a Uniunii Sovietice de atunci, nu se putea face nimic, cu atât mai mult cu cât ne găseam brusc singuri în faţa acest rău.