Romanul unui autor greu de mulţumit
- 30-10-2008
- Nr. 447
-
Carmen MUŞAT
- Literatură
- 2 Comentarii
Filip FLORIAN Zilele regelui Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd“, Iaşi, 2008, 270 p. Există în literatura română o serie de romane – nu multe, dar foarte puternice – despre care se poate spune că ilustrează o categorie aparte a istoriei literaturii autohtone, pe care aş denumi-o filiera artiştilor. Trecînd dincolo de mode şi timp, dincolo, adică, de epoci culturale şi de curente literare, filiera artiştilor are ca punct de plecare opera lui Mateiu Caragiale, cu fantastica sa alcătuire poematică, în care structurile prozei se declină în ritmuri poetice, dînd astfel naştere unei scriituri în care povestea şi atmosfera, epicul şi liricul sînt la fel de importante. Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, strania şi insuficient comentata carte a lui Matei Călinescu, Calpuzanii lui Silviu Angelescu (un roman pe cît de insolit, pe atît de expresiv) sau delicat-filigranatul Teodosie cel Mic al lui Răzvan Rădulescu, ca să nu mai vorbim de cărţile lui Ştefan Agopian, în care realul şi imaginarul se luminează reciproc, în ample construcţii narative, ce poartă amprenta unui rafinament stilistic singular în proza noastră, ilustrează, cred, convingător o astfel de „filieră“, în care poate fi înscris şi recent apărutul roman al lui Filip Florian, Zilele regelui, despre […]
1. Care este „perpectiva străinului” în această carte?
2. Care sunt personajele credibile din carte? Regele, dentistul? Poate motanul japonezului…
3. „Deşi nu-şi propune să scrie o parabolă, Filip Florian realizează, de fapt, în acest roman, un portret etern etc.” – No comment!
Cronica dvs. pare o reclamă mascată. Scuze, poate greşesc. Dar cartea Zilele regelui nu face în niciun fel dovada excelenţelor descoperite de dvs. Un stil pretenţios, vetust, cleios pe mari întinderi, soluţii narative recondiţionate – unele chiar la mâna a şaptea – o carte plictisitoare prin preţiozitatea sentenţioasă a frazării, iată câteva „virtuţi” ale romanului. Şi colac peste pupăză, pretenţia de a reinventa(!) o epocă, după părerea dvs. chiar romanul istoric – ceea e dificil pentru autor din perspectiva a ceea ce a scris până acum, şi mai ales după acest roman! Şi nu în ultimul rând de remarcat: o intenţie greu ţinută în frâu, pe alocuri totuşi la largul ei, de naraţiune comercială după reţete autohtone sau occidentale nu chiar de ultimă oră – a se vedea scenele de sex – iată alt „punct tare” ale acestui roman.
Şi pe tot locul, un manierism cât cuprinde – vizibil de altfel încă de la Degete mici. Rămâne să aşteptăm, să vedem cum se va salva autorul din capcana propriului stil în care prea repede a căzut.
Un punct tare: autorul se înscrie în tradiţia „filierei artiştilor” de la Mateiu Caragiale citire…
Deşi „lucrat”, romanul Zilele regelui nu dovedeşte, după părerea mea, cum nici Degete mici, înaltele virtuţi de romancier ale autorului, invocate cu – aş zice – înverşunare de critici. Scuze, totuşi, dacă greşesc.
1. Care este „perpectiva străinului” în această carte?
2. Care sunt personajele credibile din carte? Regele, dentistul? Poate motanul japonezului…
3. „Deşi nu-şi propune să scrie o parabolă, Filip Florian realizează, de fapt, în acest roman, un portret etern etc.” – No comment!
Cronica dvs. pare o reclamă mascată. Scuze, poate greşesc. Dar cartea Zilele regelui nu face în niciun fel dovada excelenţelor descoperite de dvs. Un stil pretenţios, vetust, cleios pe mari întinderi, soluţii narative recondiţionate – unele chiar la mâna a şaptea – o carte plictisitoare prin preţiozitatea sentenţioasă a frazării, iată câteva „virtuţi” ale romanului. Şi colac peste pupăză, pretenţia de a reinventa(!) o epocă, după părerea dvs. chiar romanul istoric – ceea e dificil pentru autor din perspectiva a ceea ce a scris până acum, şi mai ales după acest roman! Şi nu în ultimul rând de remarcat: o intenţie greu ţinută în frâu, pe alocuri totuşi la largul ei, de naraţiune comercială după reţete autohtone sau occidentale nu chiar de ultimă oră – a se vedea scenele de sex – iată alt „punct tare” ale acestui roman.
Şi pe tot locul, un manierism cât cuprinde – vizibil de altfel încă de la Degete mici. Rămâne să aşteptăm, să vedem cum se va salva autorul din capcana propriului stil în care prea repede a căzut.
Un punct tare: autorul se înscrie în tradiţia „filierei artiştilor” de la Mateiu Caragiale citire…
Deşi „lucrat”, romanul Zilele regelui nu dovedeşte, după părerea mea, cum nici Degete mici, înaltele virtuţi de romancier ale autorului, invocate cu – aş zice – înverşunare de critici. Scuze, totuşi, dacă greşesc.