Scrisoare către un prieten prea îndepărtat

Dragă prietene, ai plecat la fel de discret precum ai venit. Te-ai retras ştiind foarte bine că mă culcasem pe-o ureche, că te am într-o bază de date, că avem un contract. Poate eşti liniştit amintindu-ţi ultimele cuvinte: Maestre, am terminat romanul, ţi l-am pus pe mail. Mulţumesc, Maestre, noi cînd ne mai vedem? Eeee, pe la primăvară, acum nu mă simt bine, mă termină tratamentul ăsta, sînt obosit tot timpul, n-am bani… Prietene, ai fost primul scriitor român pe care l-am păcălit să vină în barca mea şi am făcut-o convins de faptul că aduc un scriitor de mare valoare. N-o să uit niciodată ironia ta subtilă, n-o să uit îngăduinţa cu care mă priveai cînd beam bere lîngă tine, nici poveştile tale din boemie. Dragul meu prieten cu 30 de ani mai în vîrstă, aflu astăzi (luni, 17 noiembrie) că nu mai exişti, aflu că, deşi aveam planuri statornice împreună, te-ai dat bătut. Cum rămîne atunci cu promisiunile tale?   Cum rămîne cu ce mi-ai spus ultima oară? Că pînă acum n-ai scris nimic? Că de acum urmează să scrii cu adevărat? Prietene, cum îmi poţi explica MIE faptul că ai cedat după ce mi-ai jurat că vom […]