Ultimul paşoptist

Există oare un model paşoptist? Mai funcţionează el în literatura şi în societatea contemporană, şi dacă da, în ce fel? Aceste întrebări pot constitui axa unei priviri generale asupra întregii noastre istorii moderne, pentru că paşoptismul este o ipostază temporală a unuia dintre cele două principii eterne care-şi dispută şi îşi împart dialectic, rînd pe rînd, prim-planul vieţii noastre politice, sociale şi, bineînţeles, literare. Heliade Rădulescu le zicea „progresul“ şi „conservaţia“ şi dădea un aspect caragialesc – mult ironizat de adversari – acestui dublet dialectic prin formula „nici progres fără conservaţie, nici conservaţie fără progres“. Da, modelul paşoptist a constituit un puternic exemplu pentru oamenii politici de la mijlocul secolului al XIX-lea, întrucît principalele ţeluri ale revoluţiei nu fuseseră îndeplinite pe parcursul ei, fracturat de intervenţia brutală a puterilor străine: nici cele naţionale (unirea şi independenţa sau autonomia), nici cele politice şi sociale (desfiinţarea privilegiilor şi participarea poporului la viaţa politică); ele se realizează prin actul Unirii din ianuarie 1859 şi, treptat, după aceea.   În imaginarul public de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, şi deci şi în literatura lui, paşoptismul va supravieţui în bună parte deformat în demagogii de tipul Rică Venturiano, Caţavencu ş.a. Disoluţia modelului etic paşoptist în […]