Rostirea lui Sadoveanu

O întruchipare a comuniunii suverane mi se părea Mihail Sadoveanu, cînd îl vedeam, pe scena sălii de conferinţe a Fundaţiei Dalles, cum învăluia în priviri înţelegătoare pe G. Călinescu vorbind despre Eminescu. Prin sita anilor scurşi de la acel eveniment, peste o jumătate de secol, imaginea vizuală întipărită în memorie se amestecă, interferează cu rezonanţe auditive iscate de vocea maestrului rostind versurile eminesciene: „Sara pe deal, buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stelele scapără-n cale“. Pronunţia lui Sadoveanu, cu inimitabila sa mlădiere moldovenească (buşumul sună), putea stîrni senzaţia invadării sufletului de reverberaţii melodioase ale altor timpuri. Vocea lui avea adîncimi imemoriale, parcă anume înzestrată cu puteri evocatoare, încît umplea spaţiul de zvonurile altor lumi, aşa cum le trăise poetul cîndva, cufundat solitar în misterele naturii:   „Codrule, codruţule, Ce mai faci, drăguţule, Că de cînd nu ne-am văzut, Multă vreme au trecut Şi de cînd m-am depărtat, Multă lume am îmblat“.   Acelaşi efect de întoarcere în timp, de eliberare din constrîngerile prezentului însoţea şi lecturile din Creangă. Nu ştiu să fi citit cineva cu mai multă expresivitate Amintirile din copilărie, scenele cu Smărăndiţa popii ori episodul prinderii pupezei din tei, urmat de încercarea de a o vinde la tîrg. […]