Memorie şi suspans

Doina Ruşti a publicat pînă în prezent trei romane. Omuleţul roşu (2004) a fost primit cu entuziasm, reţinut de o parte a criticii de întîmpinare, ba chiar a „beneficiat“ şi de „raderi“ fără drept de apel, dacă ne amintim reacţia vehement negativă a lui Alex Ştefănescu. A urmat Zogru (2006). Şi a început o nouă etapă. Dacă pînă atunci se vorbise despre autoare cu o oarecare generozitate de care beneficiază de regulă debutanţii mai răsăriţi, despre cel de-al doilea roman nu s-a scris decît cu entuziasm autentic. Şi pe bună dreptate. Doina Ruşti a sărit peste mai multe trepte valorice, ajungînd foarte repede în vîrful ierarhiei. Personal, consider romanul Zogru una dintre realizările notabile ale prozei noastre postdecembriste, în ciuda faptului că există acolo, între cele două planuri mari ale naraţiunii, un dezechilibru structural, un viciu de construcţie despre care nu este cazul să vorbesc aici. Poate cu altă ocazie. Important este că Zogru a deschis un nou drum în literatura română a ultimilor ani, un drum pe care, iată, autoarea păşeşte din nou, nu pentru a-şi bătători propria cale, ci pentru a dovedi mai multă personalitate şi anvergură.   Realul în oglinda fantasticului   Fantoma din moară (Polirom, 2008) […]