Fracturismul cosmetizat
- 02-04-2009
- Nr. 468
-
Bogdan CREȚU
- Literatură
- 4 Comentarii
După şapte volume de poezie şi două de teatru, Dumitru Crudu reuşeşte să marcheze împlinirea a 40 de ani prin publicarea unui roman, Măcel în Georgia. Nu ţin să citesc în această coincidenţă datele unui program camilpetrescian, ci pur şi simplu o vîrstă a maturităţii unui scriitor care tatonase, prin viziune şi atmosferă, dar şi prin poetica explicită din manifestul fracturismului (redactat în 1999, împreună cu Marius Ianuş), proza. Vreau să spun că acel program de a intensifica viaţa în text prin recursul la literalitate în dauna literarităţii se preta unei tentative romaneşti. Riscul major este însă cel de a plusa şi de a obstrucţiona firescul naraţiunii, condamnînd-o la artificialitate. Sînt cele două borne (a intenţiei şi a rezultatului denaturat) între care se înscrie, după cum îmi rămîne să demonstrez, şi acest recent roman al lui Dumitru Crudu. Dumitru Crudu, Măcel în Georgia, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2008, 340 p. Iadul sovietic, provincia gruzină Dacă un autor precum Vasile Ernu a încercat să recupereze experienţa comunismului în latura sa exotică, pitorească, alţi prozatori basarabeni, precum Iulian Ciocan, Mitoş Micleuşanu, Ştefan Baştovoi, Pavel Păduraru, preferă să sondeze o realitate percepută în culori mult mai sumbre, o lume închisă, […]
verba volant, scripta manent.
Dar in octombrie aparuse romanul lui Dumitru Crudu, ca vad ca acea lansare e datata 11-17 octombrie 2008? Se vorbea de roman inainte ca el sa fie publicat sau cum? In fine, un critic e obligat sa spuna ceea ce crede atunci cind scrie despre o carte.
Pai unde e contradictia, ca doar in articol se vorbeste si despre partile bune ale romanului? Si superlative nu apar nici in transcrierea acelei discutii, dezbateri lansari sau ce o fi fost. In plus, acolo e vorba, inteleg, de o discutie libera, pe cind un articol scris presupune responsabilitate mai mare… Mie articolul mi se pare corect.
Suplimentul de cultură, Nr. 200 / 11-17 octombrie 2008
Sărbătoarea lecturii la Iaşi cu Gabriela Adameşteanu şi Dumitru Crudu
George Onofrei
Vineri, 3 octombrie, libraria-cafenea „Avant-Garde” din Iasi a gazduit
o intilnire-dialog la care au participat scriitorii Gabriela
Adamesteanu si Dumitru Crudu. Evenimentul a fost organizat de Centrul
Cultural Francez din Iasi si Editura Polirom, in cadrul celei de-a
17-a editii a sarbatorii internationale a lecturii „Lire en fete”.
Dezbaterea a fost transmisa in direct de Radio Iasi, in cadrul
emisiunii „Suplimentul de cultura”, realizata de Anca Baraboi si
George Onofrei, si a fost moderata de criticii literari Doris
Mironescu, Antonio Patras si Bogdan Cretu.
Macel in Georgia, inaintea lansarii
George Onofrei: „Orice jurnalist va va spune: . Cum s-a intimplat, de fapt?”.
Dumitru Crudu: Am scris acest volum inainte de a se petrece
evenimentele din Georgia. Terminasem romanul cu un an inainte si i
l-am trimis prietenului Vasile Ernu, iar el l-a dat mai departe
Editurii Polirom. Nu vorbeam despre ceea ce urma sa se intimple, ci
despre evenimentele de la sfirsitul anilor ’90. Atunci se destramase
Uniunea Sovietica, iar Georgia fusese devastata de un razboi civil.
Intimplarea face ca in perioada aceea eram in Tbilisi, unde am locuit
vreo patru ani, si am cunoscut pe viu ceea ce s-a intimplat. E o
simpla coincidenta cu istoria foarte recenta.
Foarte multa vreme am purtat in mine aceste experiente din Georgia
care mi-au influentat destinul de mai tirziu. Scriind zilnic la acest
roman era si un exercitiu de a nu uita romana, de a reusi sa o reinvat
si mai bine si chiar de a o aprofunda. Locuiesc intr-un mediu bilingv,
involuat dintr-un anumit punct de vedere. Iar romanul a reprezentat o
motivatie importanta de a scrie romaneste. Am mai avut, e adevarat, si
alte titluri in minte, cum ar fi Fuga din Caucaz, dar cel sub care i
l-am predat lui Vasile Ernu este exact Macel in Georgia”.
George Onofrei: „O alta intrebare de jurnalist este: „.
Dumitru Crudu: „Asa cum spunea si doamna Adamesteanu, am mai scris un
roman, anume acela pierdut. Am mai scris proza, dar pentru ca poezia
, iar dramaturgia mai repede, am frecventat
aceste genuri. Iar pentru a scrie proza este nevoie de timp si trebuie
sa te izolezi multa vreme de lume. Si izolarea imi reuseste mai bine
in ultimul timp. Mai sint si alte lucruri, dar pot fi decojite chiar
in roman”.
Ce-i uneste pe doi autori atit de diferiti
Bogdan Cretu: „Scriitorii sint oricum niste fiinte stranii”
Gabriela Adamesteanu: „Am avut timp, eu si Dumitru Crudu, la Iasi, sa
vorbim despre felul in care scriem, de cite ori rescriem pasajele, cum
le dezvoltam. Avem o formula comuna de scris, pe care nu o voi
dezvalui insa pina la capat, caci si scriitorul trebuie sa isi
pastreze secretele. Totusi, ea nu este similara, pentru ca Dumitru
Crudu a pierdut un roman si, astfel, pierderea lui a fost mai mare
decit a mea; eu am pierdut un caiet in care aveam ceva care ar fi
putut servi unei jumatati de roman”.
Dumitru Crudu: „E vorba despre un roman care se numea Un englez la
Chisinau si pe care l-am scris la inceputul anilor ’90. Eram in Brasov
in perioada aceea si l-am pierdut la un moment dat, cind imi
schimbasem gazda. Am revenit dupa o luna de zile pentru a-l recupera,
iar proprietarul vinduse apartamentul impreuna cu romanul. Si nu l-am
mai gasit nici pina astazi, am auzit c-ar fi in Italia acel domn.
Revenind insa la asemanari, doamna Adamesteanu mi-a povestit ca e si
ea legata de Basarabia, parintii dumneaei s-au cunoscut la Chisinau,
s-au casatorit in Moldova. Eu sint din Chisinau, deci iata un punct
comun”.
Impresia de viata
Bogdan Cretu: „Doi scriitori sint oricum niste fiinte stranii si, cum
apar, ii leaga ceva obligatoriu, macar faptul ca sint diferiti de noi,
cei care ii secondam stingaci de aici. Sa incercam insa sa raspundem
putin mai serios. Oricita teorie am vehicula si vintura, din oricite
unghiuri ne-am apropia de opere, pina la urma trec prin sita cele care
ne conving. Cele care, altfel spus, creeaza viata. Or, in cazul
Gabrielei Adamesteanu si al lui Dumitru Crudu, cred ca despre asta
este vorba. Mai precis, despre doi scriitori care reusesc foarte acut
sa creeze impresia de viata. Dumitru Crudu a fost si unul dintre
semnatarii Manifestului fracturist, care exact asta spunea: ne-am
saturat de literatura care vorbeste in numele unor zei morti, in
numele nimanui si care nu mai are nici o legatura cu viata. Se vedea
si din poezia lui Dumitru Crudu, se vedea si din teatru, si din
romanul care va aparea, Macel in Georgia, ca acele personaje nu sint
simple fantose sau marionete manipulate, fie si discret, de un
scriitor-papusar, ci oameni de care aproape te lovesti prin casa.
Exact acelasi lucru cred ca se intimpla si in cazul romanelor
Gabrielei Adamesteanu. De pilda, citesti o carte precum Intilnirea si
nu stii la ce sa fii atent: la acea orchestrare erudita a tehnicilor
literare? Nu ai cum sa te lasi furat de asta pentru ca, dincolo de
aceste metode pe care orice om mai istet si le poate asimila, exista
acele povesti de viata rostite de voci straine, exista acea polifonie
care iti da aceeasi impresie: ca te afli in proximitatea personajului,
care aproape ca-ti devine egal. Asta daca ai altruismul de a face o
lectura cum se cuvine, uneori de identificare. Or, cei doi sint autori
care te obliga sa-i citesti renuntind la acea conventie, la bariera pe
care o pune cartea intre autor si cititor”.
Lumea fracturata de o istorie dementa
Doris Mironescu: „Sigur ca autorii sint din generatii diferite, care
se asaza in segmente diferite ale istoriei literaturii romane
contemporane. In acelasi timp insa, sint autori care scriu in prezent
despre lucruri fatalmente asemanatoare. Lumea in care traim, in care
traiesc si autorii, este una modelata, fracturata de o istorie adesea
dementa. Nu-i nevoie sa apelam acum neaparat la imagini panicarde, ii
putem spune pur si simplu istorie, o istorie care modeleaza vieti. Din
acest punct de vedere, da, sint doua opere foarte asemanatoare.
Evident, cumva arata viata in Chisinau sau in Tbilisi, unde se petrece
actiunea viitorului roman al lui Dumitru Crudu (Macel in Georgia –
n.r.), si altfel existenta din ultimii ani de comunism din Romania sau
putin dupa aceea, cum se intimpla in nuvela Gara de Est a Gabrielei
Adamesteanu. Aici deja intervin deosebirile, cred. Pentru ca un fel de
roman scrie Crudu, un altfel Gabriela Adamesteanu. Romanul lui Crudu
este oniric si fantast, si foarte imaginativ, are de-a face cu o
istorie hiperbolizata care transforma oamenii si adesea ii reduce la
conditia de simple marionete ale imaginatiei. Sint foarte multi
scriitori in romanul lui Dumitru Crudu, iar acestia au, fiecare,
tendinta de a modela realitatea pe care o traiesc, de a o schimba. In
lumea Gabrielei Adamesteanu, scriitorii sint mult mai rari, lumea este
mult mai asezata. In acelasi timp, e una care poate sa ofere o multime
de surprize cititorului, in sensul ca focalizeaza interesul acestuia
pe un anumit personaj si apoi pe altul si apoi inapoi. Se poate vedea
astfel, de exemplu, in nuvelele din volumul din 1979, Daruieste-ti o
zi de vacanta, cum aceeasi realitate poate fi extrem de diferita in
aceeasi camera cind doua personaje sint de fata”.
O miza sporita
Antonio Patras: „Cartea lui Dumitru Crudu seamana din anumite puncte
de vedere cu cea a lui Benedict Erofeev, Moscova Petuski, dar si cu a
unui prozator care este aici de fata, Nichita Danilov, Locomotiva
Noimann. E un text foarte legat, coerent, cu miza mult mai mare decit
fantezia onirica, cu o miza etica. Iar asta il apropie de fapt pe
Dumitru Crudu de Gabriela Adamesteanu, efectul de observatie mai larga
sociala, cronica sociala chiar”.
De ce arta nu trebuie sa lezeze
George Onofrei: „Acum ceva timp ati fost implicat intr-un scandal,
inclusiv mediatic, legat de punerea in scena la Iasi a piesei Steaua
fara… Mihail Sebastian. Mai precis, organismul de gestiune colectiva
a drepturilor de autor, CopyRo, a incercat sa va puna bete in roate.
Cum va raportati acum la acel moment?”.
Dumitru Crudu: „La mijloc fusese vorba despre faptul ca Jurnalul lui
Mihail Sebastian este unul incomod pentru o parte dintre scriitorii si
oamenii de cultura de astazi. Doamna de la CopyRo facea parte din
aceasta tagma si ii cunostea personal pe unii dintre scriitorii
blamati de Sebastian si mai era si prietena cu anumite personaje
culturale care, de asemenea, aveau niste resentimente. Discutia insa
chiar a murit inainte de a se naste”.
George Onofrei: „Dar a fost un moment definitoriu pentru felul in care
functioneaza institutiile culturale in Romania”.
Dumitru Crudu: „Ideea doamnei respective era ca nu trebuie sa ii
defaimezi pe scriitorii in voga sau pe clasicii literaturii. Si ca nu
e bine nici ceea ce a facut Mihail Sebastian! Insa exista Jurnalul, de
la acest document am plecat, iar in piesa mea exista si punctele de
vedere ale lui Camil Petrescu si ale celorlalti autori care ies
„.
Cita munca investesc autorii in limbaj?
Bogdan Cretu: „Nu pare deloc un roman-atelier de testare a limbii
romane, dimpotriva! M-am gindit chiar la un fel de virtuozitate
stilistica. Pentru cititorul crescut aici, in Romania, la scoala
limbii romane literare, tot ceea ce vine de dincolo, din Republica
Moldova, pare exotic, pitoresc, uneori exista acel comic de limbaj
obtinut pe spatii foarte scurte.
Pe de alta parte – si ma gindesc aici si la Dimineata pierduta -,
exista acel limbaj specific unui anumit mediu, ilustrat de personajul
principal, de Vica, limbaj care nu este deloc la indemina oricarui
scriitor. Ceea ce in ambele carti apare evident este acea naturalete a
limbajului, care nu pare deloc fortat, nu pare erudit. Intrebare e
banala: cita munca incape acolo, cita documentare?”
Gabriela Adamesteanu: „In primul rind, e vorba de a avea ,
trebuie sa ai asta . Apoi este o optiune. Inainte chiar sa
incep sa scriu, citeam romane, iar scriitorii din epoca aveau
personaje foarte interesante in carti, care insa vorbeau toate la fel.
Traiam, e adevarat, intr-o epoca falsa, dar asta ma calca pe nervi
cind citeam si, in acelasi timp, eram la rindu-mi atit de timorata in
legatura cu capacitatea mea de a face asta, incit mi-am ingropat in
prima carte dialogurile in text de frica sa nu se vada cit erau de
superficiale. Eu singura nu stiam ca pot sa merg mai departe. Pe urma,
ajunsesem la o alta nebunie, in Dimineata pierduta, ca voiam ca
fiecare personaj sa vorbeasca in propria sa limba”.
Dumitru Crudu: „M-a interesat, fireste, ca o propozitie sa sune cit
mai natural si, spre deosebire de unii scriitori care nu-si citesc
textele dupa ce le-au scris, mi se intimpla sa citesc acelasi text de
zeci de ori si sa-l redactez. E foarte important ca propozitia sa sune
cit mai natural. Pe de alta parte, mi-am ciulit si eu urechile la
emisiunile de televiziune, spre exemplu , unde apar tot
felul de personaje care vorbesc intr-o limba foarte mustoasa,
colorata. Pina si acolo unde nu te astepti poti descoperi fraze care
„.
Gabriela Adamesteanu despre publicarea Seriei „Opere”
Bogdan Cretu: „De obicei, cind un scriitor intra intr-o serie ,
e semn clar ca se clasicizeaza, ba chiar exista riscul muzeificarii.
Nu v-a mirat ipostaza aceasta de autor de ? Pentru ca, din
perspectiva criticii, ipostaza este una foarte indreptatita, dar va
intreb personal cum este sa vedeti pe coperta scris