AVALON. Întuneric şi umanitate

Cum trebuie să procedezi cu Diavolul? Să treci pe lîngă el, prefăcîndu-te că nu îl vezi? Sau, mai bine, să te opreşti, să îl cîntăreşti şi să-l măsori, să-i faci portretul, analizîndu-i trăsăturile caracteristice, pentru a arăta că, la urma urmei, şi pretinsa lui invulnerabilitate poate fi demontată? Aceasta trebuie să fie una dintre dilemele multor istorici, a căror tăcere asupra unor subiecte – Holocaust, Gulag, demisii morale, dezastre naţionale – nu se cuvine înţeleasă mereu ca o banală probă de laşitate. Lucrurile sînt, uneori, mai complexe de atît, iar dacă ele se pretează, cel mai adesea, la explicaţii simplificatoare este pentru că, probabil, putem comunica diferite conţinuturi aşezîndu-le în albia unor structuri narative simple, alcătuind scenarii grosolane, dar direct sensibilizatoare pentru o mulţime mai mare de oameni.   Mi-am pus întrebarea cu privire la legitimitatea tulburării somnului veşnic al celor demult plecaţi atunci cînd am reflectat, pentru întîia oară, la misiunea ingrată a arheologului care caută urmele vieţii de odinioară prin morminte, acolo unde oamenii au ajuns după ce viaţa i-a părăsit. Aceeaşi nelinişte a revenit în forţă atunci cînd, citind monografia despre satul occitan Montaillou a lui Emmanuel Le Roy Ladurie, am constatat că întreaga imagine obţinută de […]