Cronică avînd un surîs la capăt

Astăzi, 1 noiembrie 2008, sîmbătă la ora treisprezece şi zece, am terminat prima versiune a cărţii, ceea ce înseamnă că mai trebuie să rescriu totul, ca să nu mai pomenesc şi de munca de croire şi coasere şi de beleaua de a fi profesor de portugheză tot corectînd la o teză care nu-i place pînă ce rămîne împăcat cu sine. Pe urmă se dă la calculator, corectez, se reia pe calculator, corectez din nou şi trec aşa luni în şir. Dacă sînt mulţumit de material mai corectez încă, dacă sînt foarte mulţumit de material încă mai corectez, dacă sînt fericit intru la bănuieli, dacă socotesc că am atins ce urmăream, merge totul la maşină şi se publică. Din acel moment nu-mi mai aparţine şi încep să uit. După ce am uitat totul începe lunga aşteptare a cărţii următoare: va veni, nu va veni? Pînă acum a venit. Frica să nu vină, spaima că m-am secătuit. Am răzuit fundul cratiţei, s-a terminat. Şi întrebarea anxioasă: dacă s-a terminat, ce-o să mă fac? Cum o să trăiesc fără vocile astea, fără nevoia asta ciudată care de la vîrsta de şapte sau opt ani este raţiunea mea şi rostul meu în viaţă? Nu […]