Acceptarea nihilismului

Dacă idolul său, Thomas Mann, este un „copil al romantismului“, Rob Riemen este un „copil al modernismului“, ambii jucîndu-se fericiţi în ograda părinţilor, neînţărcaţi, cînd toată generaţia lor se zbenguie la creşa noilor paradigme. În esenţă, autorul se uită în jur, afirmă că lucrurile au o miasmă dubioasă şi îşi ia dezgustat privirea de la „realitatea extremă“ a contemporaneităţii, privind în sus, spre lumea ideilor. Riemen a rămas afară, privind soarele, cînd toată lumea s-a întors în peştera lui Platon (aşa cum observa, cu o luciditate mult mai sterilă, în opinia mea, Hannah Arendt). Acest demers ar fi atît de util şi atît de lăudabil dacă n-ar avea la bază o premisă perfect atacabilă. În subsol, discursul lui Riemen spune: „Relativismul, nihilismul, lipsa reperelor, toate acestea sînt lucruri condamnabile, stări de boală, postmodernitatea este eminamente… REA“. Or, această idee trebuie îmblînzită din start. Stadiul actual al culturii nu este neapărat o bălăceală disperată într-o apă fără fund, el poate părea astfel de la distanţă (aşa cum joaca unor copii poate părea o goană iraţională). Apropiindu-ne şi acceptînd alte direcţii filozofice, vom vedea că bălăceala este de fapt o abluţiune, un minicatharsis faţă de metanaraţiunile care îl stăpînesc din plin pe […]