Marisa

Dragul meu,   Îţi scriu din nou, prezentă la apel, după o duminică petrecută mai mult sau mai puţin aiurea, la marginea lumii în care trăiesc fără prea mult elan. Aş vrea să-ţi spun atîtea, mi se roiesc în cap nici eu nu mai ştiu cîte, desigur mai mult prostii, dar cînd este să mă pun pe scris la calculator, mă simt blocată. Cred că mi-ar fi plăcut şi mie să scriu scrisori şi nu e-mailuri. Dar astea-s timpurile care le-am apucat. Fără jupon şi portjartierele care nu ţi-ar fi displăcut ţie. Sînt atipică pentru generaţia mea, cumva odlfashioned, cu gusturi care deja nu mai sînt nici trendy şi nici glossy. Scriu repede şi fără consistenţă. Îmi dau seama de asta, dispare acel firesc, ca atunci cînd eşti lîngă mine. De data asta voi contrazice ritmul capricios al corespondenţei noastre. Greu de înţeles pentru cineva din afară. Voi răspunde imediat, şi nu va fi doar reacţia spontană a unei postadolescente la rîndurile şi pisălogeala ta constantă de ziarist ambiţios şi afemeiat. Am prilejul, răbdătoare fiind, ca să-mi descarc supărările, cîte au fost, indignările, multe, şi mai ales nedumeririle – oricît aş reduce din ele –, şi mai multe. Ai plecat […]