Paradoxurile unei biografii interioare

Descoperită în lada cu zeci de mii de manuscrise rămase după moartea lui Fernando Pessoa (1888-1935), Cartea neliniştirii a fost publicată pentru prima dată în 1982, dovedindu-se o carte fundamentală a modernismului lusitan, şi nu numai. Pe cît de voluminos, pe atît de dens, cuceritorul volum (subintitulat Autobiografie fără evenimente) a fost scris de-a lungul a zeci de ani şi reuneşte în paginile sale fragmente de proză eseistico-poetică, cu aspect de jurnal intim, ce configurează un discurs aparent discontinuu şi dezarticulat, dar care propune, de fapt, un consistent proiect existenţial, bazat pe o metafizică a abstragerii din real. Scrisă de unul dintre heteronimele lui Pessoa, Bernando Soares (un ins cu o existenţă exterioară mediocră, un oarecare ajutor de contabil din Lisabo-na), cartea se revendică de la o poetică a narcisismului, centrată fiind pe un eu contemplativ şi problematizant deopotrivă. Dezamăgit de exteriorul invariabil nefast, autorul se autoexilează în fascinantele spaţii interioare, ce compun un topos securizant, neconstrîngător şi infinit. În acest tărîm labirintic şi fabulos al sinelui, supremaţia îi aparţine ideii, printr-un transfer continuu dinspre zona afectivului către cea a intelectivului: „N-am existat decît atunci cînd am reuşit să umplu timpul cu gîndire şi conştiinţă“.   Disidenţa faţă de viaţă […]