EVAZIUNI ŞI INOCENŢE. Juno – adolescenţă atipică şi probleme sociale

Filmul Juno, realizat de Jason Reitman, în 2007 şi cîştigător al unui Oscar pentru Cel mai bun scenariu (Diablo Cody) poate fi interpretat drept… ciudat în ceea ce priveşte relaţiile tipice dintre adolescenţi. Eram obişnuiţi, printr-o lungă tradiţie comercială, cu flirturi şi fiţe, probleme de carieră amestecate cu cele ale începutului vieţii sexuale, totul într-un melanj nu prea hard, în general orientat în două direcţii: ori cea a comediei grosiere, cu accentul pe fiziologic (varianta „masculină“), ori cea romantică, a idilelor terminate cu happy-end (cea feminină). O a treia posibilă linie, să-i zicem extremă, este cea horror, unde e exploatat fie mitul elevului/elevei nepopulare care, persecutat/ă de colegi, se răzbună apoi diabolic, precum Carrie (2002, regizor David Carson) din filmul cu acelaşi nume (după romanul lui Stephen King); fie, pur şi simplu, sentimentul vinovăţiei, precum în I Know what You Did Last Summer (1997, regia Jim Gillespie); sau influenţa situaţiei din familie, asociată cu propriile tulburări, ca în cazul killer-ilor din Scream (1996, în regia lui Wes Craven). Se întrevăd, deja, o serie de locuri comune ale filmelor cu şi pentru adolescenţi. De la Rebel without a Cause încoace (1955, regizor Nicholas Ray), şi pînă la High School Musical (2006, […]