Nu atît despre cel ce-a inventat piscina, cît despre avocaţii din oficiu
- 02-07-2009
- Nr. 481
-
Gabriela Lupu
- POLEMICI
- 10 Comentarii
În numărul din 11 iunie al Observatorului cultural, în articolul „Plagiatorul Purcărete sau cine a inventat piscina“, domnişoara Iulia Popovici a atacat un articol semnat de mine în Cotidianul, articol intitulat „Metamorfoze-copy/paste după un spectacol de pe Broadway“. În acel material scriam despre faptul că spectacolul domnului Silviu Purcărete, Metamorfoze, montat mai întîi la Luxemburg şi apoi la Sibiu, seamănă suspect de mult cu spectacolul omonim, pus la începutul anilor 2000 pe Broadway. Iulia Popovici declara în articolul din Observator cultural că nu a văzut nici una dintre cele două montări, dar că, din principiu, îi ia apărarea domnului Purcărete. Probabil că, dacă eşti cronicar de teatru la o revistă de cultură, îţi poţi permite luxul de a emite judecăţi despre o montare sau alta fără să o fi văzut. Eu, care lucrez la un cotidian, mi-am făcut totuşi temele de jurnalist. Am văzut cele două montări, una pe viu (cea a domnului Purcărete) şi cealaltă pe DVD, am achiziţionat şi scriptul regizoarei Mary Zimmerman (cea care a inventat „piscina“) şi un CD cu muzica din spectacolul american. În mod normal, în condiţiile în care omul cu care intri în polemică nu stăpîneşte „obiectul“ polemicii, ar trebui să spui simplu: […]
nu despre Purcarete e vorba ci despre orgoliul si frustrările dnei Popovici
si totul pt ca un mare regizor a uitat /omis „sa puna ghilimele”…
Draga Gabriela Lupu,
Draga Iulia Popovici,
Daca aveti secvente inregistrate din cele doua spectacole despre care vorbiti, paruindu-va atat de „amical”, puneti-le pe un site, sa vada si „amaratii” prin ce se aseamana si prin ce se deosebesc. Proba video ar fi zdrobitoare si ne-ar edifica asupra situatiei, am vedea ce este originalitate si ce ar putea fi inspiratie semanand a plagiat. Dati-i drumul, domnisoarelor, produceti probe, traim in lumea imaginii, iar voi povestiti, precum cronicarii moldoveni, cine da cu teul si cine face giumbuslucuri.
om bun, vorbesti ca un purtator de cavant al lui Purcarete…incerci sa ne aburesti cu adancimea apei.ce spui tu explica doar spectacolele de la luxembourg si sibiu.nu esti in chestie.mary zimmerman avea tot o „piscina” a carei adancime crestea progresiv.iar muzica?are purcarete curajul sa deschida un proces?
intr-un singur punct precizarile tale sunt binevenite: actorul „care spala puntea” nu poate fi facut „amarat”, e o ironie deplasata, gabi lupu a cam scris din fuga condeiului.
la teatrologie (unatc) am avut in bibliografie mai multe cronici ale asteia care scrie (i.e. gabriela lupu)
Acum, cu această insistenţă de a da replică Iuliei Popovici, tovarăşa Lupu demonstrează, încă o dată, cât de neajutorată e în plan profesional; îi „slujeşte” pe cititori din 2000 la ziarul pe care îl aminteşte, dar, până la textul în care îl blamează pe Purcărete, nu am citit şi nu am auzit nimic despre ea.
Am vorbit cu prieteni din sfera teatrală – regizori, scenografi, actori, maşinişti – despre caz şi am fost intrebat „cine e asta care scrie?”. Atunci am realizat cât de grave sunt lucrurile dacă tovarăşa „nimeni-în-drum” îşi permite să scrie despre nişte lucruri pe care nici ea nu le-nţelege.
Pornind de la piscină (1. spaţiu amenajat pentru creşterea şi înmulţirea peştilor ; 2. bazin de înot – DEX) la Luxembourg terenul a permis construirea unui spaţiu de joc în care adâncimea apei creştea treptat de la 0 cm (plaja) până la 60 cm, locul cel mai adânc, totul fiind îngrădit de o bordură de lemn îmbrăcată în cauciuc. La Sibiu, datorită aleii pe care s-a construit spaţiul de joc, apa avea 30 cm în mijloc şi 50 cm pe margine (aşa a fost să fie!), dar scenograful s-a adaptat la spaţiul oferit de organizatori. În spectacol, după câte ţin minte, nu se folosesc peşti şi nici nu înoată nimeni. Deci, cade chestia cu piscina.
Imaginile video originale din spectacolul de la Luxembourg erau proiectate pe nişte stânci (permitea relieful – lucru imposibil de realizat în locaţia de la Sibiu, unde s-a făcut adaptarea cu un ecran gigantic).
La Luxembourg spectacolul s-a jucat în limbile franceză, latină şi rusă, iar la Sibiu în română, latină şi japoneză (!).
Muzica este originală – şi asta se va demonstra cât de curând, după ce tovarăşa Lupu va fi dată în judecată. Efectele de lumini şi filtrele colorate sunt universale. Costumele: chilot, maieu, le cam folosim cu toţii din copilărie. Apa din spaţiul de joc nu se curăţă niciodată, în timpul spectacolului. Un podium format din practicabile de 40 cm placate cu lemn este şters cu un dispozitiv de lemn, aşa-zisul teu (are forma literei T).
Iar „amărâtul” care curăţa piscina în spectacolul de pe Broadway este ACTOR. Amărâtă nu eşti decât tu şi cei care îţi permit să scrii tâmpenii doar pentru a-şi vinde maculatura. Cum ai putut să-ţi imaginezi că trei genii în arta spectacolului, Purcărete, Stürmer, Şirli, ar viziona un spectacol doar pentru a-l reface identic?? Amărâto!
Ireprosabila demonstratia Gabrielei Lupu. Faptele sunt clare, lui Purcarete ar trebui sa-i fie rusine.
Multumim, Gabriela Lupu! Ai invatat-o pe Iulia Popovici un adevar elementar: trebuie sa si vezi spectacolele despre care scrii. Aceasta minima conditie este neglijata de Iulia Popovici. Jurnalista de la „Observator cultural” se lupta pentru a iesi din „provinciile gandirii”, are „setea de a capta fluxul ideilor” – am citat din penibilul sau raspuns la textul tau, Gabriela, riguros argumentat. Oameni buni, dati-i un pahar cu apa Iuliei Popovici.
Draga Gabriela Lupu, m-ai convins ca Purcarete a plagiat (sau cel putin s-a inspirat masiv, ceea ce arata o impotenta artistica, recognoscibila in „Metamorfoze”).
Va felicit!
Intr-adevar, impostura Iuliei Popovici se vede mai bine acum, dupa raspunsul dumneavoastra…
(Dar sa nu fim… coplesiti: in revista „Observator cultural” mai scriu si critici care nu au citit cartile pe care le „comenteaza”… Nu doar domnisoare care nu au fost la spectacolele despre care isi dau cu parerea.)
Ca sa fiu in ton cu discutia, eu n-am vazut nici spectacolul lui Purcarete despre care se vorbeste, nici pe cel de pe Broadway. (Ce mi-ar mai place sa le vad!… Dar asta e altceva decit voiam sa spun.) Stiu insa ca dl. Purcarete folosea inca din anii 80 – spre finalul lor – ecranele (televizate, pe atunci), in Titus Anronicus, de pilda (pe care l-am vazut). Bazin amplu si vast se gasea si in spectacolul de prin 1991 – 1992 al lui Victor Frunza de la Cluj cu „Marat – Sade”, iar bietul Marius Bodochi statea in apa pina in pragul pneumoniei. Exista deci, in mod clar, motive si solutii circulante. Dar daca e cum se zice aici, ca repetarea lor se aglomereaza maniacal, pina la detaliu, framintata sa nu piearda ceva din vedere, atunci Iulia Popovici nu are dreptate, iar autoarea de la Cotidianul da.