Împotriva uitării

– Un prieten apropiat şi un maestru Raluca DUNĂ Este atît de greu să găseşti cuvintele potrivite în asemenea situaţii şi, chiar dacă le găseşti, ai vrea să le păstrezi pentru tine şi pentru acei prieteni comuni care alcătuiesc un fel de cerc magic, protector al memoriei celui care a plecat dintre noi, memorie a fiinţei sale autentice. Totuşi, îmi amintesc de vorbele lui Matei, care cred că citau un mai vechi avertisment al prietenului său de tinereţe, Nichita: la noi, se uită totul atît de uşor, dacă oamenii nu te mai văd, te-au şi dat uitării. Dar, cum nimic nu contează şi totul e deşertăciune…, ca să îl citez pe Matei… Dar, în acelaşi timp, el susţinea, cu un entuziasm încărcat de ironie, că România e ţara miracolului (în care el, cititor atent al Ecclesiastului, nu credea, dar nici nu îl nega) – înţelegînd prin miracol deschiderea spre paradox, spre orice posibilitate, absurdă, imposibilă, rizibilă ori miraculoasă în sensul adevărat, religios, al termenului.   Împotriva acestei uitări româneşti şi pentru (im)posibilitatea miracolului memoriei de a păstra vii acele amintiri în care un om trăieşte o a doua viaţă a sa, aş vrea să îl evoc pe Matei prin cuvinte. […]