G. Călinescu şi condiţia criticii autohtone (II)

Una dintre prejudecăţile lovinesciene pe care Andrei Terian le demontează fără drept de apel este cea legată de „moralitatea“ criticului, atribuită lui Lovinescu (care a acreditat-o) şi retrasă îndeobşte autorului marii Istorii…. Pentru Terian, chestiunea „moralităţii“ e indisociabilă de cea a competenţei  profesionale: „…în cadrul practicii respective, «imoral» nu e doar să lauzi scrierile proaste ale amicilor şi să desfiinţezi operele valoroase ale «duşmanilor»; «imoral» e şi să scrii despre o carte pe care nu ai citit-o, să insişti asupra detaliilor insignifiante în detrimentul mizelor cu adevărat importante, să deformezi argumentele celui cu care polemizezi şi, de ce nu, să faci procese de intenţie «morală» acolo unde ar trebui să acţioneze considerente de natură strict profesională“. „Sensul tradiţiei“ la G. Călinescu Din acest unghi e analizată, exemplar, nu doar „relaţia“, atît de sinuoasă, dintre Lovinescu şi Călinescu, ci şi istoria dezagreabilă, îndelung controversată, a raporturilor dintre „colaboraţionistul“ Călinescu şi realismul socialist de după 1948. Dacă în privinţa textelor de idei generale (Cronicile optimistului, dar nu numai) Terian găseşte destule „principii de estetică“ demne de a fi discutate în raport cu „sistemul“ criticii călinesciene, în privinţa practicii efective a criticului din anii ’50-’60 – articole de întîmpinare, valorizări ale contemporanilor – […]