Romanul lui Cioran?

  „În viaţă fiind, atît de puţin complice vieţii…“     „Euforică, stimulantă, admiraţia – îngenunchere intelectuală care nu implică nici umilinţă, nici sentimentul neputinţei – este prerogativa, certitudinea şi mîntuirea sufletelor pure […]“1. Chiar de la sine nu se înţelege cum poate circula o asemenea definiţie a admiraţiei în mediul privilegiat de Cioran – lumea „incurabililor“. Puritate a sufletului căzut în noapte adîncă! Paradoxul ne avertizează că, în ciuda limbajului mistic – „pietate“, „suflete pure“, „îngenunchere“, „mîntuirea sufletului“ etc. –, nu ne dezicem de regimul nostru ontologic, „la déchéance“. Avem de împărţit speranţa, cîtă ni se oferă prin „exerciţiile de admiraţie“, cu un damnat recalcitrant şi recidivist. Ce sîntem noi? „Gente perduta“, salvată doar prin admiraţia pe care ne-o dăruim reciproc, adulmecînd euforic mîntuirea în deschiderea spre Celălalt. Cum se spune „istoria adevărată“ a unor asemenea suflete? Ne putem imagina că Cioran, care îşi devora autorii preferaţi, cu viaţă cu tot, „obsedat“ de chestiunea „destul de stupidă“ a relaţiei operă-autor (am menţionat mărturisirile sale privind literatura lui Beckett), Cioran nu putea nici el rezista ispitei de a călca la propriu pe urmele idolilor, aşa cum procedează dublul său romanesc, Stauff, în cazul lui Nietzsche sau Robert Walser, căci: „Una […]