Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Să vorbim despre idei, nu despre persoane
- 01-04-2010
- Nr. 519
-
Ovidiu ŞIMONCA
- ÎN DEZBATERE
- 6 Comentarii
O spunem din capul locului: Viaţa unui om singur merită dezbătută. Acesta este crezul nostru şi îl enunţăm de la începutul acestei consemnări. Nu e o carte uşor de digerat, mai ales pentru personajele din carte, nu este un volum uşor de citit, dar ideilor cărţii merită să li se acorde atenţie. Tăcerea asupra cărţii, care s-a instalat imediat după apariţie, încearcă să-i diminueze din impact. De mai bine de o lună, lumea literară parcă s-ar feri să intre în substanţa volumului de memorii. S-a îndrăznit prea puţin să se comenteze: avem un text de Silviu Lupescu, publicat în Observator cultural, o prezentare în serial în Evenimentul zilei – cu focalizare pe personajele cărţii –, o discuţie la „Cafeneaua critică“, organizată de Ion Bogdan Lefter, şi cîteva comentarii pe voxpublica. Adrian MARINO, Viaţa unui om singur, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 528 p. Cum ne mişcăm în cultura română? Au fost şi două consemnări razante, una a lui Cristian Teodorescu, în Academia Caţavencu, vorbind despre stilul plicticos al autorului, şi cealaltă, jucăuş-incriminatoare, a lui Dan C. Mihăilescu. Putem să ducem Viaţa unui om singur în derizoriu şi să ne arătăm oripilaţi (cum a procedat Dan C. Mihăilescu la ultima „Viaţă […]
Ar fi de adaugat consistentul „Dosar Adrian Marino”, din revista „Verso” precum cel (care tocmai apare) din revista „Tribuna” – amindoua clujene, ceea ce spune ceva despre „relatia” criticului cu „capitala mediocritatii romanesti”!
1. O carte extrem de pletorica, insuficient pregatita pentru tipar, ale carei repetitii si reluari obsesive ale acelorasi idei (uneori ale acelorasi fraze sau anecdote) devin spre final extrem de greu suportabile, sugerand un autor suferind de o nevoie cvasi-maniacala de evidentiere a propriilor merite, si de o surprinzatoare absenta a spiritului de autocenzura. Complexele de inferioritate sociala, mascate de tonul peremptoriu si atitudinea narcisist-resentimentara marcheaza aproape fiecare pagina, creand nu putine momente de umor involuntar.
2. Frapeaza proasta dispozitie, mizantropia si mohoreala situate la antipodul “placerii de a povesti”, care insotesc aproape fiecare din capitolele ei: “Tot ceea ce urmeaza, oricat de regretabil ar fi, constituie inca o pagina urata a existentei mele.” (p. 56); “Despre om, despre calitatea umana, in primul rand, nici o iluzie.” (p. 517); “Omul nu este o creatura frumoasă. Iar cand are si preocupari literare, el se dezlantuie in toata ‘splendoarea’ sa.” (p. 518) Oricare din aceste butade, si din nenumarate altele de acelasi tip, ar putea figura drept motto al intregii lucrari.
3. Opiniile hiper-critice la adresa catorva figuri emblematice ale epocii postbelice (Calinescu sau Noica, acesta din urma condamnat pentru “colaborationism” intr-o maniera ultrasimplista si nedreapta in ultima instantza) sau contemporane (triada Liiceanu-Plesu-Patapievici) explica in mare masura interesul mediatic si curiozitatea starnita de aparitia ei.
4. La sfarsitul celor peste 500 de pagini (din care repetitiile si dezvoltarile net parazitare reprezinta cel putin un sfert), ramanem cu impresia ca autorul n-a neglijat nimic pentru a ne transmite convingerea (desigur justificata) ca este de departe cel mai tradus critic si teoretician roman al literaturii, un erudit de o mare productivitate care, in ciuda izolarii si a conditiilor materiale precare, a depus incredibile eforturi pentru “a aduce Europa acasa”, “a sparge blocada”, samd. Cu un cuvant, pentru a scoate cultura romana din starea de iremediabila “inapoiere” si “minorat” in care o lasasera apetenta impresionista pentru “scrisul frumos”, evitarea marilor demersuri teoretice si dezinteresul pentru dialogul cu marile culturi ale Europei, de care s-au facut vinovati nu numai fondatorii criticii romanesti moderne (Lovinescu si Calinescu), dar si un Blaga, care “desi a petrecut ani de zile in strainate”, n-a incercat sa publice un rand peste hotare, multumindu-se cu eforturile pentru a-si vedea piesele jucate in tara.
5. Dar vai! Cat de pauper apare rezultatul acestor eforturi de patrundere pe piata europeana a cartii, in momnetul cand se pune problema unui bilanţ al impactului lor asupra psihologiei si orizontului spiritual al autorului insusi. Rezultatul parcurgerii a mii de pagini de istorie si teorie literara, al calatoriilor repetate in Occident si al sutelor de ore petrecute prin bibliotecile acestuia este mai mult decat dezamagitor. Nici urma din dragostea dezinteresata pentru destinul culturii, intuitia subtila sau discretia eruditiei unui Curtius, Thibaudet, sau Croce. (Pentru a cita cativa din corifeii criticii si teoriei literare europene, ale caror carti Marino a avut desigur ocazia sa le studieze mai mult sau mai puţin serios, care nu apar nicaieri citati in aceste memorii; ca sa nu mai vorbim de figura marelui, atat de putin înţelesului Perpessicius, citat o singura data, ca exemplu de… reactie critica inadecvata la monografia Macedonski!) Nivelul general al omului de cultura Marino ramane in mod paradoxal cum nu se poate mai româno-centric, mai tipic românesc ca problematica si abordare, iar lucrul acesta este certificat si de absentza oricaror referinţe cat de cat serioase la marii scriitori sau filosofi ai Occidentului. Indicele – inexistent – de nume, i-ar fi putut mentiona doar pe Platon – ca exemplu de strategie culturala gresita a scolii lui Noica, Epictet – ca martor al unui pretins stoicism al autorului – Balthasar Gracian – pentru cateva remarci in cheie mizantropica, Thomas Mann – fara nici un a propos – Tocqueville pentru previziunile despre dominatia mondiala americano-rusa, Fielding si De Foe – ca exemple de romane corespunzând “gustului meu tineresc de aventuri si fictiune”, si cam atat. La care se mai adauga Dostoievski si Soljenitin, in cadrul unor tirade pline de penibile stereotipuri antirusesti. (P. 406: “Sufletul slav, un amestec de abjectie si puritate, de inger si demon, de decadere si elevatie.”) Si mentionarea aiuritoare a lui Lichtenberg, Chamfort si Rivarol, drept exemple de “scriitori de second ordre” (!), chipurile necesari, in opinia omniscientului si “modestului” Marino, alaturi de un Goethe sau Rousseau, pentru a egala “soliditatea marilor culturi occidentale” (sic!).
6. Ramane deci preocuparea pentru cultura si literatura romana. Domeniu in care impasul (pentru a nu spune falimentul) este consemnat, aparent, cu o totala naivitate launtrica: atunci cand memorialistul marturiseste candid ca ”Din toate aceste cauze, si inainte si dupa 1989… fictiunea, poezia nu-mi mai mai spuneau nimic. Si nici macar ‘literatura română’, in ansamblul său.” Pentru ca sinceritatea fostului criticsi istoric literar Marino sa ne informeze in continuare ca nu se “regasea, la modul profund, decat in doi scriitori români”: Macedonski si Mateiu Caragiale. In ambii pentru o forma sau alta de “neaderenţă” la … spiritul românesc!
7. Ultimele capitole ale cartii, cele mai plictisitoare din toate (deoarece pana la ele amorul propriu exacerbat si egolatria introduceau din cand in cand cate o nota de interes psihologic, daca nu si de autenticitate) sunt cele in care autorul isi ia in serios rolul de “ideolog” si de vizionar al unei “Alte Românii”, despre care tot ce se poate spune este ca nu are nimic comun nici cu România actual”, dar nici cu cea “profundă”, “eternă”, “istorică”, cu care autorul evident nu are nici in clin nici in mânecă, si pe care ne declara fara inconjur ca “nu o iubeste” – o tema pe care o variaza in tate gamele posibile, nereusind sa creeze decat senzatia de satietate si confuzie. In esenţă, această “Altă Românie” este una pretins modernă si occidentalizată, in realitate burgheză, cenusie si fantomatică. Exact ca si stilul memorialistului ratat Adrian Marino. Ale carui insanitati la adresa istoriei si culturii noastre (care ar face sa se intoarca in mormant pe un Iorga sau Parvan) vor contribui desigur si ele la potentialul succes de public care deja se contureaza ca atare.
8. O parte din personalitatile de notorietate atacate in aceasta carte (in primul rand Mircea Dinescu) s-au revansat trâmbiţând calitatea de informator a autorului, demonstrata de documente CNSAS la care simplii muritori nu au acces. (Totul intr-o maniera profund ranchiuniera, si in cel mai neplacut contrast cu discretia totala caracterizand situatia analoga a unui Doinas, si el demascat post-mortem in aceeasi postura.) Presupun ca Marino, avand la activ cei 14 ani de inchisoare si domiciuliu fortat in Baragan, va fi semnat efectiv un angajament care sa-i faciliteze publicarea si plecarile in strainatate. Dar cei care se folosesc de acest argument pentru a-i plati politele legate memoriile postume nu dau dovada nici de prea multa eleganţă, nici de prea multa imaginaţie.
apropo de „angajarea criticilor”, oare cititorii stiu ca acestia primesc pentru un articol de o pagina intre 20 si 50 de lei, bani care nu acopera nici pretul cartii comentate!!!!!?????
Sa recunoastem ca revistele bucurestene,cu exceptia „Observatorului cultural”,au evitat dezbaterea cartii lui Marino. Nimic,nici un rand, in „Dilema veche”, „22”, „Romania literara” (care a dat doar o avanpremiera….)
Intr-o viata culturala normala,aceste reviste ar fi trebuit sa acorde atentie acestei carti. Spuneti, fratilor, adevarul,de aia aveti angajati critici,editorialisti,comentatori: ce va place si ce nu va place in carte… Numai ca revistele amintite sunt bintuite de tacere,multa tacere,tacere asurzitoare. Si de propaganda – mai ales „22” – proBasescu.
Asa se face presa culturala in Romania,nu ne pronuntam asupra unei carti extrem de importante pentru climatul intelectual romaneasc!
Felicitari revistei „Observator cultural”! Felicitari si revistei „Mozaicul”! Nici eu n-am gasit revista „Mozaicul”, dar sper sa fie puse textele pe Internet,in viitorul apropiat, asa cum foarte bine a procedat „Observator cultural”
N-am stiut de dezbaterea din „Mozaicul”, n-am gasit revista in Bucuresti, nu o primim la redactie. Grupajul de care amintiti nu e nici pe pagina de Internet a revistei, unde numerele se opresc la 1/ 2010. Avem aceeasi problema a difuzarii presei culturale despre care am mai scris; revistele nu ajung nici la publicul cititor, nici la cei interesati… Dar eu am sa caut, din nou, revista despre care amintiti.
Daca dezbaterea din „Mozaicul” merita atentie, va promit o revenire. Imi pare rau pentru omisiune si va multumesc pentru semnalarea dezbaterii din „Mozaicul”.
As vrea totusi sa luati in seama si dezbaterea din „Observator cultural”. Va invit sa cititi articolele publicate de revista noastra, ele sint toate si integrale in varianta on-line.
Cu stima,
Ovidiu Simonca
Cei care citesc doar presa culturală bucureşteană ar terbui să ştie că în revista „Mozaicul”, nr.3/2010, a apărut deja o amplă dezbatere la care au participat: Iulian Boldea, Ştefan Borbely, Florina Ilis, Xenia Negrea, Ovidiu Pecican, Marta Petreu etc.