Poezia ca forţă de mişcare

După volumele trenul de treieşunu februarie (Vinea, 2002) şi catafazii (Vinea, 2005), Teodor Dună a publicat recent, la Cartea Românească, cea de-a treia carte de poeme, de-a viul – un volum care împinge mai departe formula poetică ex-centrică pe care şi-a ales-o. Scriam altădată despre catafazii, că poezia nu are nevoie să respecte o modă dominantă pentru a exista şi că Teodor Dună face figură de „marginal“ neoexpresionist printre poeţii douămiişti. Cu ecouri din Cristian Popescu şi Ioan Es. Pop, Teodor Dună e consecvent în formula aleasă, în crearea unui spaţiu poetic şi textual propriu, care cunoaşte aici cîteva dintre cele mai bune poeme ale sale de pînă acum: de-a viul, poemul omonim, cămaşa de primăvară, noaptea încă lîncezea, gangul, întîlnire, înverzirea. Cu excepţia celui din urmă, toate poemele citate fac parte din secţiunea de mijloc, „de-a viul“, care dă şi titlul cărţii, secţiunea cea mai puternică şi mai reuşită, în care un eu poetic biografic şi pe alocuri ironic se lasă „umplut“ (e termenul poetului) de un univers (vorba „vechii“ critici) în permanentă mişcare contradictorie: ebuliţie, explozie, dilatare, comprimare, înălţare, prăbuşire etc.: „şi apoi viaţa a încă o mie de oameni şi apoi viaţa/ peretelui, viaţa lemnului, viaţa carcasei,/ […]