BUENOS AIRES QUERIDO. Mituri şi manii (I)
- 16-04-2010
- Nr. 520
-
Justina IRIMIA
- Rubrici
- 0 Comentarii
„Argentina este o ţară condamnată la succes.“ (Eduardo Duhalde, fost preşedinte argentinian, martie 2002) Un banc argentinian imaginează următoarea scenă: doi argentinieni (de preferinţă porteños) se pregătesc să sune la uşa unei case, undeva în Europa. Înainte de a o face, unul dintre ei îl întreabă pe celălalt: „– Măi, le spunem că sîntem argentinieni?“ „– Nu, măi, dă-i dracului!“ Ascultătorului străin de cultura locală îi este imposibil să înţeleagă anecdota. Ea poate fi prea subtilă chiar şi pentru un argentinian nepătruns de conştiinţa celei mai viguroase mărci identitare locale – aroganţa. Replica personajului redă o singură certitudine: dacă europenii nu află că tocmai le-au intrat în casă doi argentinieni, vor pierde binecuvîntarea unei prezenţe unice. Cu alte cuvinte, aura pe care apartenenţa etnică le-o conferă argentinienilor nu se va pogorî în locuinţa europeană. Superbia argentiniană, desăvîrşită în Buenos Aires, este asimilată ca parte a personalităţii naţionale. Provincialul se recunoaşte umilit de vanitatea celui din Capitală, străinul o admiră sau o critică, iar cel care şi-o cultivă şi-o asumă pur şi simplu. Indiferent de mîinile care o cuprind, trufia argentiniană se alimentează din realităţi incontestabile şi ficţiuni fragile – elitismul sîngelui european şi frumuseţea fizică ale argentinienilor se confruntă […]