Un european încătuşat de propria psihologie

Tradiţia europeană a „vieţilor“, mai ales de „bărbaţi iluştri“, este una pe cît de veche, pe atît de nobilă. Renaşterea, dar şi alte epoci (secolul al XIX-lea, secolul al XX-lea) au avut un adevărat cult pentru autobiografiile, memoriile sau jurnalele personalităţilor din diverse domenii. În această tradiţie – în spaţiul românesc, nu foarte pregnantă, poate şi tocmai de aceea –, Adrian Marino are ambiţia de a scrie o „vita sua“ de proporţii, monumentală chiar, în care să dea nu doar un „tablou“ exact al propriei existenţe, înţelese la modul strict al carierei profesionale, dar şi un tablou al lumii în care a trăit.   Adrian MARINO, Viaţa unui om singur, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 528 p.   Recunoaştem mai mulţi topoi ai genului autobiografic: motivaţia înţelegerii propriei vieţi, la finalul acesteia, dintr-o perspectivă globală, cumva izbăvitoare, premisa obiectivităţii şi a adevărului istoric („viaţa“ ca document), dorinţa de a restabili adevărul despre sine şi despre ceilalţi, din care decurg două nelipsite trăsături stilistice, şi anume critica contemporanilor, a detractorilor şi „apărarea“ propriilor fapte. Orice „viaţă“ (destinată publicării) este susţinută, conştient sau nu, de proiectul unui „monument“: este un construct ideologic care prezintă o imagine a vieţii şi a personalităţii publice care […]