DIN FOIŞOR. Poeţii mei: Ion Zubaşcu
- 21-05-2010
- Nr. 525
-
Liviu ANTONESEI
- Rubrici
- 5 Comentarii
Ştiu poezia lui Ion Zubaşcu încă de la Gesturi şi personaje, volumul de debut din 1982. Şapte cărţi în răstimp de aproape trei decenii – e, mai degrabă, o probă de parcimonie, mai ales că număr Omul disponibil de două ori, avînd două versiuni şi, după mărturia poetului, va mai avea. Mi-au plăcut cărţile sale, inclusiv „antologia de scriere creatoare“, apărută tot în anul debutului. N-am reuşit însă, pînă azi, să scriu despre această poezie tinzînd mereu către esenţial şi atingînd acum, cu Moarte de om. O poveste de viaţă – Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010 –, chiar esenţialul. Nu ştiu de ce s-a întîmplat aşa, poate pentru că volumele mi-au căzut în mînă mereu cu oarecare întîrziere, poate pentru că ani de zile nu prea am mai scris, în general, despre cărţi. Sau poate pentru că am dat o importanţă mai mare muzicianului decît poetului. Chiar şi în ultimii ani, de cînd am legat o anumită prietenie mai mult pe e-mail, am senzaţia că mi-am petrecut mai multă vreme ascultîndu-i muzica, oriunde m-aş duce, că e adăpostită în laptopul care mă însoţeşte în călătorii, decît citindu-i poezia. A venit, deci, momentul să-mi mai plătesc o datorie… A venit momentul, […]
@) M. P.
Insa, cred ca editura Limes, ca si alte edituri, primeste comenzi prin posta, probabil si prin posta electronica. Iar daca sinteti bucurestean cumva, desigur ca-l veti gasi la Tirgul de Carte.
@) Autor
Dar l-am cautat prin librarii si nu l-am gasit. Aveti vreo sugestie?
@) Daca_nu_nu
…ai dreptate. imi plac mult versurile cu pricina pentru ca evoca intregul vietii din care face parte si moartea, dar si pentru ca este extrem de nealambicat spus.
Si, da, uneori o rana trebuie redeschisa pentru a se cicatriza, vindeca.
…că mă sâcâie un gând:
Sunt aici atâtea… cuvinte grele: ”diagnostic”, ”biopsie”, ”ţesătură”/”ţesuturi”. Hm… Prea noi, prea specializate, prea… ascuţite!, şi cu asta basta, ce să mai lungim vorba.
Cuvintele astea lasă urme, ştiu sigur. Pentru că ele zgârie; în auz, sub auz, până-n abuz, dar asta e.
Dacă zgârie, sunt sigură că vindecă. Acuma, că vindecă greu, se prea poate şi asta, dar parcă tu ziceai, în eseul tău despre dragoste, că omul nu prea scrie când e fericit, ci, mai ales, după, când rememorează.
De-asta-ţi place Epitaful ăsta, aşa-i? Că spune – altfel, ce-i drept, dar… – acelaşi lucru:
„…am trăit tot ceea ce se putea trăi într-o viaţă încercată de om/ ca poezia mea să fie deplină nu mi-a mai rămas decît moartea…“
E-hei!, parcă n-aţi şti voi, poeţii, ce greu se moare…
Punct ochit, punct lovit. Am bifat-o. I will…