Introducere în noua teorie franceză

Anii 2000 pot fi consideraţi cei ai apariţiei unui discurs teoretic alternativ în Franţa. Alternativ, în măsura în care nu este vorba nici despre radicalizarea unor direcţii de practică teoretică deja consacrate aici (filozofie morală, politică sau teorie literară, de pildă, care continuă să se (re)producă) şi nici despre apariţia şi impunerea vreunui nou decupaj (cum ar fi filozofia cognitivă, care se află în plin proces de transplantare din cultura anglo-saxonă în cea franceză, cu extensii în diverse domenii de analiză, de la psihologie la naratologie). În lipsa unui vocabular adecvat – şi tocmai pentru că alternativ este un atribut apofatic –, acest discurs poate fi subsumat chiar şi teoriei literare, deşi avem de-a face, în mod evident, cu o soluţie de continuitate în raport cu un canon al teoriei literare studiat în facultăţi, de la Aristotel la Antoine Compagnon, de la Tomaşevski la Wellek şi Warren sau de la Eco la Barthes. Vorbesc anume din perspectiva literatului, pentru că numai practica este cea care actualizează o anumită încadrare disciplinară. Există, altfel spus, un discurs teoretic alternativ care se poate orienta spre diverse obiecte de studiu, iar apartenenţa lor decide asupra acestei încadrări. Pe de altă parte, dacă ne plasăm […]