Iluziile revizionismului est-etic (II)

  • Recomandă articolul
Depasionalizarea discursului criticii despre „colaboraţionismele“ totalitare ale scriitorilor s-a produs pe măsura ieşirii culturii române de sub zodia literaturocentrismului, adică a treptatei pierderi de influenţă politică şi importanţă identitară a literaturii. În condiţiile în care Scriitorul e receptat tot mai puţin ca „simbol naţional“ şi „voce a comunităţii“, valoarea literară a cărţilor sale tinde să fie reconsiderată mai calm. Chiar şi în sintezele polemice la adresa literaturii române sub comunism, de tipul celor ale lui Eugen Negrici (2003), lustrările moral-estetice lasă locul analizelor nuanţate. Vezi, de exemplu, diferenţa faţă de modul în care a fost tratată, la începutul anilor ’90, proza lui Eugen Barbu în mediile literare liberale – cînd s-a cerut vehement eliminarea ei din toate programele şcolare şi universitare – şi modul în care sînt reevaluate principalele sale romane. Deşi autorul Gropii se află încă într-o carantină postumă prelungită, diferenţa de tratament e notabilă. La „judecata de apoi“ a proscrişilor Asta nu înseamnă că revizionismele morale postcomuniste, clamate ameninţător în anii ’90-2000 nu prezintă recidive la destui critici serioşi, dispuşi să arunce şi copilul din copaie, odată cu apa murdară. Iată o mărturisire dintr-un comentariu al lui Ion Simuţ (O relectură suspicioasă, în România literară, nr. 33, 2007): […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.