DIN FOIŞOR. Cu optimism, moderat, despre educaţie
- 29-10-2010
- Nr. 548
-
Liviu ANTONESEI
- Rubrici
- 14 Comentarii
Sigur, dacă ne gîndim la austeritatea pogorîtă asupra educaţiei şi la curbele de sacrificiu prăvălite peste profesori, titlul articolului meu de azi poate să pară o glumă, una de-a dreptul macabră. Dar nu este, titlul e cît se poate de serios şi se datorează unui fel de turneu prin mai multe licee din Moldova, un turneu ad hoc, pentru că fiecare vizită a fost ocazionată de un alt tip de eveniment. La Colegiul „Petru Muşat“ din Suceava am ajuns, în prima decadă a lunii, datorită Festivalului „N. Labiş“, la Colegiul Naţional „Costache Negruzzi“ din Iaşi am susţinut o conferinţă cu prilejul activităţilor ocazionate de aniversarea de 115 ani, iar la Colegiul „Nicu Gane“ din Fălticeni am ajuns cu ocazia aniversării a 140 de ani, ca să lansez volumul Sub semnul paradoxului cotidian, al unui excelent absolvent al şcolii, tînărul profesor de ştiinţe politice Daniel Şandru. Bun, bun, optimism-optimism, dar de ce? Primul motiv stă în evenimentele aniversare înseşi. În ciuda aparenţelor, asemenea aniversări nu sînt doar nişte manifestări pur formale de recunoştinţă, prin ele nu dorim doar să ne amintim vrednicia înaintaşilor, ci sînt şi semnele indiscutabile ale continuităţii instituţionale, unul dintre factorii esenţiali de structurare a vieţii în […]
@) Daca_nu_nu
Problema la noi nu este ca ar fi multe doctorate – pentru ca al nemti de pilda aproape toti sint doctori -, ci ca ele sint cumva…nepotrivite! Pea multe simple compilatii si, mai grav, prea multe plagiate, dovedite, care n-au avut nici o consecinta. Si mai este ceva – nu toate doctoratele sint la fel. De pilda, in mult sisteme, cel amintit de mine de pilda, exista un doctorat, sa-i spun „mic”, care nu semnifica altceva decit o forma de incheiere a studiilor, si un doctorat de conscrare stiintifica – doctorat de stat, habilitare, dupa caz, care are cu totul alta importanta. Ceea ce a fost pina acum la noi incerca sa impace si capra si varza. Ce este acum, prin sistemul Bologna, mi se pare un fel de doctorat de incheiere a studiilor, deci nu avem un dcotorat de consacrare…
…eu le văd în felul meu…
La noi, lumea are, de regulă, aşteptări foarte mari de la un doctor. Lucru de înţeles până la un punct, dacă ţinem seama de faptul că deţin acest titlu oameni care n-au nimic în comun cu ştiinţa. Dar nu la aceştia mă refer acum, ci la persoanele care merită cu-adevărat să se cheme doctori.
Dacă sunt domenii în care mereu apare ceva nou, în ritmul exploziei informaţionale la care asistăm şi care ne invadează din toate părţile – mă refer la medicină, fizică, chimie, informatică etc. – , există şi domenii în care e foarte dificil să inventezi ceva. Spre exemplu, vorba lui Moisil: Teorema lui Pitagora nu se pune la vot. Teorema lui Pitagora se predă. În toate ţările, în toate şcolile, cineva predă teorema lui Pitagora.
Bun.
Acuma, şi eu, ca tot creştinul, mă uit la televizor, pe Discovery, de exemplu, unde, în diverse probleme sunt consultaţi tot felul de specialişti care sunt doctori. Ei nu aduc ceva neapărat nou despre piramidele egiptene, de exemplu, nici despre arhitectura Greciei antice, nici despre al doilea război mondial, ci pun în altă formă, lucruri ştiute, analizate, elucidate, urmărind o anumită idee. Ce ne interesează pe noi este modul în care au înţeles să-şi rânduiască materialul şi să-şi popularizeze concluziile cercetării.
E foarte adevărat că, la noi, calitatea doctoratelor a scăzut îngrijorător, şi numai în acest punct, al rânduirii materialului cercetat. Mulţi au făcut un doctorat numai pentru sporul de 15%, la fluturaşul de salariu. Ca urmare, s-a tăiat otova, să nu mai fie discuţii.
Dar cred că nu suntem departe de ziua în care, şi la noi, doctoratul va fi urmat în special de persoane pasionate, care nu au nevoie numai de un dr. cu „d” mic pe cartea de vizită.
P.S. Asta apropo de ortografie. DOOM-ul prevede că numele ordinelor de stat se scriu cu majusculă, dar numele medaliilor, ale premiilor, ale titlurilor ştiinţifice şi onorifice se scriu cu literă iniţială mică.
@) Inima-Rea
…ca l-ar fi auzit pe dl academician recunoscind ca modificaea a fost eroare! Ramine valabila intrebarea ta, maitre – de ce, cind a realizat eroarea, n-a facut pasul logic inapoi? Da` cum naiba sa recunoasca un roman ca a gresit?!
@) All
…recente care ar trebui sa-i puna pe ginduri pe politrucii nostri. Prima spune ca Germania ia masuri pentru accelerarea recunoasterii dipomelor universitare straine. A doua ca d-na Angela Merkel a cerut cresterea numarului imigrantilor angajati in sistemul public – sistemul de educatie german este in ceea mai mare parte a sa unul public… Reamintesc ca salariile din invatamint sint in Germania macar confortabile!
Academicianul Eugen Simion mi-a fost profesor. Am discutat cu d-lui, în două rînduri, despre Reguli – şi, de fiecare dată, a recunoscut că adoptarea lor a fost o greşeală. De ce n-a făcut ceva pentru a-ndrepta greşeala – mai ales din poziţia de preşedinte al Academiei, altă poveste (politică, iar \”asta nu ne-nteresează\”, vorba ardeleanului).
Pentru filologi, e simplu să-şi dea seama cum e cu Regulile, fiindcă dau examen la Gramatică istorică. Pentru elevi, nu-i nici o problemă: dacă-i interesează publicaţii literare ca aceasta, pot citi şi aşa, şi altminterea. Dacă nu-i interesează, nu contează actul de nesupunere ortografică.
Dacă ne gîndim că studiul limbilor străine e în plin avînt – unde adaptarea la altă ortografie e inevitabilă. n-avem a ne teme de variaţiile ortografice,
@) Volodia
…de nici o fronda! Asa am am invatat sa scriu, lingvistii din scoala de la Iasi sustin ca asa e corect, asa ca la ce bun sa ma schimb dupa opiniile d-lui Simion, care nu e lingvist, ci critic si istoric literar. Intimplator, aflindu-se dumnealui la conducerea Academiei, si-a facut pohta ce-a pohtit, dar pe mine nu ma intereseaza pohtele dumisale. Cred ca mai mult in stiinta de carte a lui Sextul Puscariu.
@) Inima-Rea
…pai, daca e vorba de prudenta, eu o recomand in ceea ce le priveste pe toate cele romanesti, nu doar titlurile academice, didactice etc. Insa, aflindu-ma eu prin scolile cu pricina, n-am afcut doar statistica, ci am mai trasi si cu uerchea la un discurs, o lucrare stiintifica, o una, o alta… Altfel, nici n-as mai fi pomenit de cifre!
…doar aparent lângă subiect: cui folosește războiul „grafiei” în limba română? Și mie mi-a fost anapoda și supărător să accept schimbarea grafiei la „î din a”, respectiv „â”, precum și folosirea formei verbale „sunt”, dar am înțeles relativ repede că este inutil și chiar păgubitor să mă așez în contra-curent. Observ, însă, că rămâne un subiect „cosmopolit” conformarea sau punerea de-a curmezișul în ce privește noua grafie. Ce ar trebui să înțeleagă elevii care „îndrăznesc” să citească și publicațiile ori cărțile „frondiere” (scuze pentru barbarism, n-am dibuit altul!)? Sau chiar studenții la filologie care vor deveni dascăli și vor fi nevoiți să explice? Să priceapă că, în România, există o „elită a î-ului din i” și plebea intelectualității formată din cei care scriu după norme? Că dascălii sunt niște „încremeniți în proiect”, care nu au vână să dea cu tifla Academiei Române sau cui o mai fi schimbat grafia limbii? Că, dacă vrei să fii „mai cu moț”, îți înjuri dascălii și scrii altfel decât te învață, pentru că așa dă bine la un Corso?
Sincer, eu cred că acest tip de frondă nu este numai copilăresc și fără țintă, dar și extrem de periculos. Și nu cred că merită, în virtutea unor rațiuni ce nu-și vor găsi niciodată concretizare, să încărcăm educația și cu balastul unei mari confuzii proliferate, din nefericire, de cei care ar trebui să iubească simplitatea și coerența chiar și când e vorba „doar de grafie”. Mă rog, e doar o opinie, nu necesită lapidare de urgență…
Să vă spun de ce-am ales eu Bucovina, după ce-am părăsit Bucureştii. La Fălticeni – oraş care mi-a plăcut mult – sînt 6 muzee. La cel \”al oraşului\”, pe un perete era o scrisoare de la Paris, de prin 1900 toamna – a unei fălticenence, către o concitadină – unde spunea cam aşa: M-am întîlnit cu D-l X, care s-a recomandat \” intelectual român\”. Şi m-am mirat că era intelectual şi nu era din Fălticeni.
În Moldova, curentul cultural Dacia literară a săpat albie largă iar Junimea a cristalizat vocaţia de întemeietori culturali a moldovenilor (eu îi socotesc laoalaltă cu bucovinenii, săvîrşind oarece abuz de limbaj – dacă nu chiar sacrilegiu – căci bucovinenii se delimitează orgolios de \”regăţeni\”, ei sînt altoiţi cu spirit habsburgic, deh!) Din zona unde m-am stabilit, iradiază Nicu Gane şi Liteanu, şi doar de axa drumurilor mele curente vorbesc.
Nu mai spun că, pentru a răzbi jurnalistic la Bucureşti, poate că cel mai bun start îl iei de pe la Iaşi – nu, maître? Numai la Cotidianul cîte condeie moldoveneşti făceau ziarul, şi-l făceau bine, nu aşa!
Moldova încă arată bine – măcar în partea asta, dinspre Iaşi spre Suceava – cultural, vorbind. Cum am citit că planul portocaliu prevede mutarea centrului regional tot pe aceeaşi axă – cum şi a altora, într-un efort care aminteşte binişor \”muncipalizarea\” lui Ceauşescu – parcă mă văd locuitor al \”adevăratei capitale a Moldovei\”. Măcar cîţiva ani, că pe urmă iar se dă totul la loc – şi tot aşa. Păi, dacă altă treabă n-aveam?
În privinţa lăudării densităţii masteratelor, doctoratelor şi gradelor didactice pe cap de cadru didactic, aş recomanda prudenţă. Atît referitor la motivaţia obţinerii acelora, cît – mai ales – la gradul de cunoaştere pe care l-ar putea reprezenta. N-am informaţii specifice din zona doctoratelor dar din cea a masteratelor cam am şi nu-s toate bune. Ba unele arată ca dracu\’, credeţi-mă! Una peste alta, presiunea inflaţionistă din învăţămîntul universitar – privat dar şi public, de ce să n-o recunoaştem? – a răzbit şi dincolo de calificarea intelectuală de bază, creînd o elită masterandă şi doctorandă care trebuie privită cu toată precauţia.
Dacă tot m-am pornit, măcar să-nchei cu o veste şi mai proastă (că bune n-am, şi de-aş avea, le-aş ţine pentru mine, din superstiţie iar nu din egoism): politica Inspectoratului Judeţean de Învăţămînt – tot uit cum îl cheamă pe senatorul PD-L care-o conduce deşi am dat mîna cu el, în vreo duă rînduri – continuă o altă tradiţie culturală românească, mai de Bărăgan, aşa. O proaspătă absolventă de master îmi spunea că şi-a luat gîndul de la învăţămînt fiindcă a ajuns la ultima etapă: cînd avea doar definitivatul, s-a ţinut cont de faptul că era frumuşică foc, ceea ce s-a dovedit un impediment în cariera sa. Pentru a-şi ascunde sex-apealul, a topit economiile părinteşti pe masterat, ca să afle că titularizarea costă tot pe la 5000 de euro, chiar dacă punctajul te-ar califica la \”fără plată\”.
Chiar făceam socoteala în cîţi ani ar ajunge să cîştige banii ăştia ca profesoară, pronind de la 150 de euro, cît ar avea acum. Vreo 4, parcă – timp în care cine s-o ţină, tot păriţii? Atunci, rămîne fată bătrînă, copii nu mai face – nu merge aşa! Mai bine agent de vînzări la Oriflame. Cîţi masteranzi are Oriflame? S-ar putea ca nivelul academic al Orifllame să-l bată de departe pe al altora, care – tot aşa – sînt refugiul cultural al diplomelor noastre de excelenţă.
Vectori orientatori, marile idei politice, care numai în particular au format lideri aşişderi au coagulat şi mobilizat colectivitatea, rând pe rând, întru organizarea sa, ba tribală, ba naţională, ba imperială, interesul public fixându-şi finalitatea în împlinirea acestora. După unificarea triburilor dacice, constituizea principatelor, unirea Munteniei şi Moldovei şi, apoi, alăturarea Ardealului, ultima idee politică forte – cea a României Mari – ce a mai ridicat mari oameni politici, a mai aprins luminiţa orizontului nostru istoric. „Încotro” caută mai puţin „unde”, cât „cum” – „în ce fel de lume”, pentru a redesena locul şi omul care-l locuiesc. Ţăranul pleca la oraş, orăşanul în capitală, socotind că sunt ai şi ale lor. Nici copii nu fură din banii casei, conştienţi că de fapt sunt ai lor; „marii” oameni politici de astăzi abia aşteaptă să pună botul la fondurile Europei. Avem dreptul să ne trimitem reprezentanţi în Parlamentul Europei, dar niciun partid autohton n-are în doctrină tema integrării. Cum, „ne fug specialiştii”, când ei, de la sat, oraş, capitală vor în metropola pe care o iau ca pe-a lor? Pare-se, ei sunt adevăraţii lideri politici.
@) Daca_nu_nu
…ca la ocazii din astea, oamenii scot in fata, se mobiliezeaza etc, dar pentru ca acestea sa se intimple trebuie sa existe ce sa scoti in fata!
De plecat, da, probabil vor pleca multi daca mai dureaza dementa asta. Eu stiu multi profesori care, oricum, pleaca vara si lucreaza ce si pe unde pot, ca sa reziste de-a lungul anului. S-ar putea sa se sature de „naveta”asta si sa plece de tot.
@) Zitella
Ca e posibil si drumul invers, deci de la depresie spre indirjire!
Vivat Academia!, desigur.
Mai rău nu se poate.
Oamenii îşi văd de treburi cum se cuvine, în cele mai multe cazuri.
E drept că, în situaţii de genul acesta – aniversare, adică – fiecare scoate în faţă ce are mai bun şi e normal să fie aşa.
Dincolo de evenimente prilejuite de cifre rotunde, întâlniri, invitaţi etc. sunt încă probleme care scârţîie. Uneori chiar rău. Alteori nu.
Mulţi vor pleca, totuşi, după mintea mea. Nu de voie, ci de nevoie…
@ Liviu Antonesei: în lumea mea, printre cei care ar trebui să respecte, să aplice și să controleze legile muncii eu văd numai oameni obedienți, fricoși, cel mult comentând pe la colțuri, în șoaptă, puțini dintre ei depresivi, niciunul îndârjit!
M-ați pus pe gânduri, nu știu decât calea de la îndârjire la depresie, voi încerca s-o caut și pe cea de întoarcere și să cer ajutorul dacă nu reușesc.
Ziceți că avem scăpare.
O să cred în asta cu răbdare și cu îndârjire.
Vivat academia,
Vivant professores,
Vivat membrum quodlibet,
Vivant membra quaelibet,
Semper sint in flore!
Grazie!