Reveriile de mătase ale Şeherezadei

În Istoria romanţată a unui safari (2009) Daniela Zeca a „lucrat“, cu fineţea unui artist-bijutier, o poveste-poem în care atmosfera unui Maghreb fabulos, descoperit prin ochii unei europene – personaj feminin din specia „lunaticilor“ –, compensează în chip remarcabil uşoara friabilitate epică. În romanul de acum, Demonii vîntului, autoarea nu doar că faţetează, cizelează, montează o altă bijuterie prozastică, la fel de preţioasă (egalîndu-şi, deci, mai vechile performanţe), dar – spre deosebire de cartea anterioară – reuşeşte să construiască, pentru expunerea „bijuteriei“ cu pricina, un cadru (narativ) mai larg, menit să o pună în valoare şi, simultan, să-i justifice existenţa dincolo de preceptul purei gratuităţi a artei. Prozatoarea găseşte astfel echilibrul ideal între reveria poematică şi palpitul narativ, între gratuitatea „imaginilor frumoase“ (percepute ca obiecte preţioase prin ele însele) şi necesitatea unei construcţii epice mai solide, mai funcţionale, între – altfel spus – exigenţele rafinat-aristocrate ale scriiturii artiste şi exigenţele „burgheze“ ale speciei romanului. Miza ficţională e mai mare în Demonii vîntului decît în Istoria romanţată…, iar mai decisa orientare spre semnificat – elaborarea unui scenariu simbolic de mai mare profunzime – nu afectează cîtuşi de puţin splendoarea cu adevărat „orientală“ a unui semnificant opulent. Demonii vîntului este nu doar […]