Meandrele memoriei. Breslaşu vs Bresliska

Era ciudat cît de uşor întorcea spatele Marcel Breslaşu aproximativei notorietăţi dobîndite în intervalul interbelic. Se ştia că debutase chiar din perioada şcolarităţii cu adaptări (după Heine) ori mici încropiri versificate de circumstanţă, risipite în paginile revistei pentru tineret Cuib spre Răsărit, cu un profil sionist. Abia împlinise 15 ani, cînd se alinia programului publicaţiei: „C-am fost pribegi“, „Ghettoul“, „Zion“. Încurajat de recunoaşterea meritelor precoce printr-un premiu, îngroşa rîndul militanţilor: „Răvaş adresat antisioniştilor“. În treacăt, e de presupus că acţiona asupra lui şi o anumită tradiţie de familie; Arnold, tatăl lui Marcel, avea state de serviciu recunoscute, de vreme ce va figura pe lista candidaţilor de delegaţi la conferinţa sionistă pe ţară din 25-28 decembrie 1930 (cf. Cuvântul nostru, nr. unic). Punîndu-şi, pe cont propriu, la contribuţie aptitudinile literare, fiul devenise un obişnuit al serbărilor ocazionale, bunăoară de Hanuka – şi nu singur: „un talent în dezvoltare, elevul Bresliska a fost chemat la rampă; elevul Ghelerter a recitat în ebraică“ (Curierul israelit, 28 decembrie 1919, p.4). Cel cu care împărţea aplauzele urma să devină regizor emerit al Teatrului Naţional. O lună mai tîrziu, se producea la o şezătoare sub egida organizaţiei femeilor sioniste, deschisă de rabinul dr Niemirower: „Tînărul Marcel […]