Meandrele memoriei. Întîietatea doamnelor (II)

I se argintase părul aproape complet, asemenea unei respectabile bunicuţe, cînd Emilia Şt. Milicescu mai putea fi întîlnită în sălile de lectură ale Bibliotecii Academiei Române. De parcă ar fi trebuit să semneze condica de prezenţă împreună cu salariaţii instituţiei, venea dis-de-dimineaţă. Niciodată obosită, niciodată plictisită Păstra, din lunga sa carieră profesorală, cultul respectului orelor de muncă, preocupată să nu irosească timp. O găseai instalată în sala mare de la parter, la o masă pe rîndul dinspre ferestre, în plină lumină şi de unde ochii se puteau bucura, în plus, de priveliştea castanilor planturoşi, invadaţi la vremea înfloririi de lampioane albe ori roşii, ca să arboreze, toamna, cele mai somptuoase culori, între galbenul zglobiu şi ruginiul nostalgic. Cum era scundă de stat, risca să se piardă, oarecum, după stativul folosit pentru explorarea voluminoaselor colecţii ale ziarelor de altădată. De regulă, o descopereai aplecată asupra paginilor aceloraşi şi aceloraşi cotidiane vestite odinioară:Epoca, Lupta, România liberă, Voinţa Naţională, Democraţia,Viitorul, Conservatorul. Constant, pe urmele lui Barbu Delavrancea, să mai identifice vreun text dintre cele apărute fără semnătură, ecouri ale implicaţiilor în aprige confruntări de opinii, ori să verifice autenticitatea cine ştie cărui pseudonim, din multele folosite de scriitor în prolifica lui activitate jurnalistică. […]