Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
În așteptarea unei dezbateri autentice
- 11-03-2011
- Nr. 566
-
Liviu ROTMAN
- POLEMICI
- 4 Comentarii
Profesorul Carol Iancu mă onorează, în Observator cultural (nr. 564, 24 februarie-2 martie 2011), cu un răspuns etalat pe nu mai puțin de două pagini de revistă, pe care le începe, după expresia domniei sale, cu „alegații“ (ceea ce, în bună limbă română, s-ar putea traduce ca: acuzații neprobate). Neprobate fiindcă nu văd nici un interes în a „discredita rolul istoric jucat“ de Alexandru Șafran sau de a „afecta reputația de istoric“, și încă printr-o „voință tenace de denigrare“, a profesorului de la Montpellier. Cu atît mai mult cu cît – îi dau toată dreptatea – domeniile noastre de cercetare profesională nu se întîlnesc pe perioada anilor 1940-1944, insinuarea vreunei competiții între noi fiind absurdă ab initio. Recenzia mea se referea strict la o metodologie contestabilă de cercetare utilizată în structurarea volumului domniei sale (Alexandru Șafran și Șoahul neterminat în România. Culegere de documente. 1940-1944, Editura Hasefer, 2010) și la o serie de omisiuni inacceptabile din partea unui cercetător universitar presupus a forma generații noi de istorici. Menirea unei recenzii este, între altele, de a evidenția elementele originale ale unei lucrări, de a stîrni o dezbatere în jurul unor aprecieri sau mărturii controversate, de a corecta, eventual, anumite erori. Poate […]
Admir râvna cu care prof. Carol Iancu scoate carte după carte, contribuie la cunoașterea unui fenomen greu de clasificat. S-ar putea ca formula Shaoh neterminat să fie nefericită. Dar se amestecă aici prea multe subiecte – terminologia ( pe care fiecare are libertatea să și-o aleagă), contribuția personală a celor doi aflați în polemică deschisă, volumul de muncă al prof. Iancu depășind mult pe cel al prof.dr. Liviu Rotman, și cel mai grav – punerea în balanță a două personalități, ambele controversate. Dacă dr. Moses Rosen a avut curajul și abilitatea să fie Șef Rabin în anii 1948-1994, tot el are meritul de a fi declarat răspicat că în România a avut loc un masacaru ce se include de la sine în Holocaustul european, desigur cu contribuția lui Antonescu și a regimului salassist maghiar. Dr. Al Șafran a fost un savant, un om de toată isprava, dar cultul său nu este necesar, ca și cultul lui Moses Rosen. Noi nu ne închinăm la idoli. Nici astăzi nu se știe – a plecat Șafran de bună voie, a fost amenințat să plece? De asemnea nu am fost de acord cu discursul său convențional, ținut în Aula Academiei, unde a cam atenuat efectele politice rasiste ale regimului Antonescu. Poate că și vârsta și-a spus cuvântul. Cel mai tranșant și corect mi se pare comentariul dr. Michael Shafir.
O dezbatere sine ira et studio, între cunoscători și nu între chibiți ar fi bine venită. Shalom.
Cred că dezbaterea dintre istorici este utilă şi trebuie dusă în mod civilizat, evitând atacul la persoană sau măsuri de cenzură. Problema nu poate fi pusă de a fi denigrat rolul Şef Rabinului dr. Alexandru Shafran, în timpul perioadei 1940-1944. Este indiscutabil că a avut un rol important, secondându-l pe dr. W. Filderman, prin intervenţiile sale la feţele bisericeşti. De asemenea a avut un rol important în menţinerea moralului evreilor din Bucureşti. Eram un copil şi ţin minte că tatăl meu, care nu era religios practicant, mergea vineri seara la Templul Coral ca să asculte predica Marelui Rabin.
Principala problemă în această dezbatere este denumirea de „Shoah neterminat”, formulă care este – după părerea mea – total inadecvată. Pentu cei morţi Shoah-ul s-a terminat. Cei care au supravieţuit, au suferit, unii mai mult, alţii mai puţin, după împejurări. Dar toţi evreii din România au suferit în acel timp.
Since I bought Professor Iancu’s book, I wonder how he could choose such a strange and misleading title. How can the Shoah or the Holocaust be incomplete? A catastrophe is a catastrophe. There is no such a thing as half a Holocaust or a two-third Shoah. Professor Rotman’s criticism in this regard is correct. It is also clear that Antonescu’s decision not to deport the Jews of the Regat was mainly politcially and geostrategically driven (as Rotman again argues correctly). Antonescu did not care too much about the 380’000 Jewish victims of the Romanian Holocaust. So why should he have listened (to Safran) and cared suddenly? But, of course, Iancu’s attempt to analyze and reconsider Chief Rabbi Safran’s role during World War II is legitimate. It is quite unfortunate that two great scholars (from whom I have learned a lot about Romanian Jewish history) debate in such an aggressive manner.
Este intr-adevar nevoie de o dezbatere cu documentele pe fatsa, intre profesionisti (istorici, politologi, sociologi, chiar si psihologi) si fara interferentse din partea unor veleitari strecuratsi Dumnezeu-stie-cum in necesara clarificare a rolului jucat de Alexandru Safran si Wilhelm Fielderman in acei ani de rastriste. Separat, ar fi necesara clarificarea de catre un forum similar a rolului jucat de Moses Rosen in anii comunismului. Amestecarea ce;or doua aspecte, de natura si esentsa diferita, este daunatoare, cum tot daunatoare sunt vocile uor economisti, ingineri, oculisti si (sa nu uitam) jurnalisti in perpetua naparcire ideologica si plagiatori notorii. Fiind o institutsie democratica intr-o tsara democratica, FCER are in aceasta dezbatere NUMAI rolul de organizator-facilitator al desfasurarii ei. Intr-o deemocratie nu e loc pentru \”presedeinti-jucatori\”. Et in Arcadia ego?