DE RECITIT. „Casa melcului“ și „limba nocturnă“

Manea trăiește și scrie în exil de două decenii. Aspectul cel mai dificil al acestui nou exil – el însuși înscris în experiența mai vastă a exilului istoric trăit de poporul său și în aceea, încă și mai vastă, a exilului metafizic reprezentat de existența umană – a fost, probabil, cel lingvistic: pentru că Manea continuă să scrie în românește. În Întoarcerea huliganului, problema limbii revine obsedant. Una dintre metaforele memorabile ale acestei limbi-în-exil (limba cărților pe care le-a scris și continuă să le scrie) este „casa melcului“ – titlul dat unui capitol și, totodată, unui volum anterior de interviuri apărut în România, în 1999 (Casa melcului). „Dar dacă nu locuiesc într-o țară, ci într-o limbă?“, le-a răspuns Manea, cumva evaziv, cumva obraznic, rudelor care îl îndemnau să nu se mai întoarcă în țară cu prilejul primei sale călătorii în „lumea liberă“, cu vreo zece ani înainte de a fi luat hotărîrea de a se autoexila. Pe vremea aceea, limba încă părea să-l lege de un loc. Cît timp a trăit în România, a fi scriitor a însemnat pentru el împlinirea unei năzuințe spre „altceva“, spre „casa pe care doar Cartea mi-o promitea. Exil, boală salvatoare? Un du-te-vino spre și […]