Ce m-a învățat Norman Manea despre România

Cînd am ajuns în România, în primăvara lui 1989, știam prea puțin despre istoria acestei țări și despre cultura ei unică. Pianiștii Dinu Lippati și Clara Haskil erau de mult eroii mei, Radu Lupu era o recentă descoperire minunată. Auzisem cîteva piese ale compozitorului George Enescu și l-am urmărit pe Ilie Năstase jucînd pe Wimbledon. Graba lui de a plăcea mulțimii l-a dus la timpuria distrugere a ceea ce ar fi putut fi o formidabilă carieră în tenis. Și apoi era Eugène Ionesco, dramaturgul absurdist, adevăratul moștenitor al lui Tristan Tzara.   Da, era Ionesco, ale cărui piese profund absurde –  Cîntăreața cheală, Lecția, Rinocerii,Scaunele – m-au decontractat și m-au binedispus la Londra. Păreau a funcționa într-o lume de dincolo de lumea însăși, una în care ideea de comportament normal și sensibilitatea rareori găseau considerație din partea locuitorilor ei, din ce în ce mai anapoda. Plecînd din România acelei prime vizite, mi-am schimbat viziunea asupra operei lui Ionesco. Să fi fost, de fapt, un realist-socialist care scria despre viața cotidiană așa cum i se înfățișa, și nu subtilul maestru suprarealist pe care îl crezusem pînă atunci?   Rinocerii, în mod deosebit, dobîndea o nouă rezonanță în lumina a tot ceea […]