O bienală atemporală, alocală, muzeală, imposibil de criticat
Dialog cu Raluca VOINEA
- 30-09-2011
- Nr. 594
-
Iulia POPOVICI
- Actualitate
- 2 Comentarii
Ce: Untitled. (Bienala de Artă de la Istanbul, ediţia a 12-a). Inspirată din creaţia artistului american Félix González-Torres (1957-1996) Cine: IKSV. Jens Hoffmann şi Adriano Pedrosa (curatori) Unde: Antrepo 3 şi Antrepo 5, Istanbul Cînd: 15 septembrie – 13 noiembrie 2011 Iulia POPOVICI: Deşi în urmă cu doi ani, Bienala de la Istanbul a fost enervant de stîngistă, parcă m-a entuziasmat mult mai mult decît ediţia de acum. Printre altele, pentru că a pierdut legătura cu oraşul, spectaculos în el însuşi. Voi mergeţi la Istanbul de cinci ediţii, cum a fost pînă acum? Raluca VOINEA: Cel mai frumos e cînd te duci la o bienală, prima dată, într-un loc în care n-ai mai fost niciodată. Experienţa e cu mult mai mult decît să vezi o expoziţie, poate şi de-aia s-au răspîndit atît de mult bienalele, ca fenomen global. Foarte multe zone aşa-zis periferice şi-au dat seama că aceste evenimente sînt şi un instrument de turism, de publicitate, cu atît mai mult cu cît, în ultimii douăzeci de ani, bienalele au problematizat relaţia lor cu oraşul. Iar la Istanbul, asta se întîmplă în mod special, pentru că oraşul e atît de dominator, încît înghite orice alt discurs, îl contaminează. În […]
si se apuca si de critica artei contemporane? Nu-i nimic, asa cum nu i-au trebuit studii de specialitate ca sa faca pe criticul de teatru, si inca atitia ani, si inca cu atita „autoritate”!asa nu-i trebuie nici ca sa se dea mare cunoscatoare in ceea ce, pentru unii, este hatisul artei contemporane. Observatorul Cultural, absorbit ca intotdeauna – si bine, totusi – cu treburile literaturii contemporane, lasa rubrici intregi pe mina acestei doamne. Asta e situatia in Romania, lipsa de profesionalism loveste peste tot.
Ne bucuram de altfel ca ICR ul o are in gratii macar pe aceasta doamna, care se plimba pe bani publici in locul oamenilor cu adevarat de specialitate.
Sau textele lui I.P. la observatorul cultural, care pun in evidenta aceleasi emotii personale (nu demult expuse pe sleau !) domesticite in cazul de fata prin plasarea lor intr-un context chipurile neutru, enuntate ca si cum ar fi vorba de simple observatii banale.
Draga I.P. – mesajul creatiei palestiniene de la bienala, mentiunea lui, avea toata acoperirea in articolul anterior fiind unul din mai multe, dar nu si in al doilea; ai tinut sa-l subliniezi raspunzind singura la propria-ti intrebare pusa in final interlocutoarei. La nivelul ambelor texte ceea ce ai cistigat prin repetitie ai pierdut la disimulare.
Te pui singura in pozitia ingrata a creatorului palestinian: nu vorbesti arta ci militantism , te prefaci ca vorbesti despre arta ca sa vorbesti despre politica, una anumita. Nu este nimic rau in asta, o modalitate ca oricare alta. Problema este numai ca din acest travesti reciproc -nu iese nici creatie estetica (in cazul d-tale jurnalism de arta) si nici realizare politica (recte jurnalism politic); tot ce iese este numai imaginea unei duble neputinte, mascata lamentabil.