Luxul melancoliei

După come back-ul din 2008 cu Maestro, roman ambițios, stufos, dar puternic denivelat valoric, prozatorul Stelian Tănase a intrat cumva în umbra intelectualului mediatic și a scotocitorului de „dosare secrete“ ale comunismului autohton (inclusiv ale interbelicului din burta comunismului…). Intrat dintr-o irepresibilă agorafilie în măruntaiele vieții publice, comentator politic și, o vreme, politician, universitar și cercetător pe cont propriu, realizator TV și vedetă media, el riscă să fie, din păcate, tot mai puțin perceput din unghiul „identității sale de bază“: aceea de scriitor mainstream. Drept e că, risipitor și mereu disponibil, nici nu și-a managerizat-o cum trebuie, cu excepția relativă a volumelor nonficționale.   Mai mult, atît în deja amintitul Maestro, cît și în recentul Dracul și mumia (apărut la o editură – Adevărul – cu tentă apăsat comercială), romancierul a greșit adeseori dozajele, turnînd prea mult document și senzațional acolo unde nu era cazul sau apăsînd nejustificat pedala stridențelor șocante, dintr-o irepresibilă dorință de a spune cît mai mult și mai intens despre toate cele; spectacolul istoriei mari și cel de culise al vieții private sînt malaxate astfel într-un discurs aluvionar, torențial, care riscă să te piardă pe drum. În plus, locvacitatea precipitată, acaparatoare, proprie moderatorului din platou, se […]