PRAEMIUM
Text citit pe scena Teatrului Odeon, după acordarea Premiului „Gheorghe Crăciun“ pentru Opera Omnia
- 30-03-2012
- Nr. 618
-
Şerban FOARŢĂ
- EVENIMENT
- 1 Comentarii
Ori de cîte ori mi se întîmplă să iau vreun premiu literar (şi veţi vedea că, pînă la un punct, verbul iau este cuvîntul potrivit), mă încearcă un inexplicabil sentiment de culpabilitate. Şi vă rog mult să nu mă credeţi ipocrit, pentru că, vă asigur, nu este cazul. Copil de 9-10 ani, făceam, de la un colţ al străzii la celălalt, concursuri de viteză. Eram, aşa-zicînd, sprinten la sprint, îmi lăsam în urmă adversarul, dar, de-a lungul ultimilor paşi, frînam, ca să ajungem la finiş împreună. Triumful unuia fiind eşecul celuilalt, n-aş fi vrut să-mi fac să sufere rivalul (care, adesea, mi-era prieten). În paranteză fie spus: mă întrebe azi, după atît amar de vreme, dacă, -n mansuetudinea aceasta, nu va fi fost şi-o doză de orgoliu? Oricum, cît despre mine, un lucru-i foarte clar: îmi place performanţa; competiţia, însă, îmi displace. Nu ţin, cu dinadinsul, să primez. În fine, să revenim la premii. Vocabulul provine din latinescul praemium. Acesta, la rîndu-i, se compune din adverbul prae (adică „înainte“) şi verbul emo, ere, emi, emptum (adică „a cumpăra“, chiar „năimi“). Nu mai intru-n alte amănunte. Remarc doar faptul că, în prima-i accepţie, praemium-ul nu are o semnificaţie prea glorioasă, el […]
deGeaba fugi măi Şerbănică căci iată că ţi-l dăm cu Forţa chiar dacă bine-am înţeles
nu-i raţă, ce forja pune-ntr-un canard anume versu-mperecheat printre cuvinte ori cu o oaie, ie, „oie”, din fire gîscă pe-o limbă dulce dusă lin din fire şi din condeie dintr-o pană-aleasă cu veşnice simţiri divine din cîrd sau stolul cel ciudat zburătăcindu-ne teribil gîndul cînd razei-i taie brusc chiar zborul căzînd la geamuri largi deschise-n miazăzi, de paie, storu-n ruloul lui precum e simplu doar pergamentu-acesta-n care-aicia-i consimţit şi parafat , că de nu ia-i dăm de cap, un premiu-ntîi să scrie iarăşi o cuvîntare tare dibăcie dintr-un foc, un zvîr teribil falnic dulce mai abitir decît e sfîrcul aprig din vis al unui tandru sîn în scrisu-i altfel un labirint din care numai aripa aceea de albină sacră poate ajunge-nspre Soarele abis Poemul fără să-şi piardă rostul secretului şi scrisului suspinul.