Profesiunea: critic literar

Trebuie să recunoaştem odată, fără ipocrizie, că pasiunea cea mai puternică de care s-au lăsat dominaţi pînă şi cei mai „morali“ dintre critici e de natură politică; presupune, adică, asumarea unui rol oarecare în spaţiul public, în societate, iar această pasiune are ca resort ambiţia individuală şi, implicit, voinţa aprigă de putere. Toţi criticii noştri importanţi au făcut politică, dacă nu la modul militant, înregimentîndu-se efectiv într-un partid, atunci măcar politică literară tot au făcut – ca austerul E. Lovinescu, „învinsul situaţiilor oficiale“. Nu mai vorbesc de ceilalţi.   Să fie, mă întreb, o pură întîmplare că Nicolae Manolescu, criticul român cu cea mai mare autoritate în breaslă înainte de 1989, s-a lăsat ispitit, la un moment dat, de gîndul că ar putea ajunge preşedintele ţării? Oare nu cumva rîvnim cu toţii putere atunci cînd ne aşezăm la masa de lucru? Altminteri, de ce-am mai scrie? Din dragoste pentru literatură şi pentru umanitate? Se poate şi asta. Au mai fost cazuri. Dar regula e că motivaţiile scrisului sînt cu mult mai impure. Balzac, de pildă, recunoştea fără nazuri că scrie pour l’argent şi că vrea puterea în Franţa. E drept, cu Comedia umană alături, îşi putea permite luxul de a […]