Criticul între presiuni şi tentaţii

Statutul criticului de întîmpinare nu este, din cîte simt pe propria-mi piele, deloc de invidiat: el se expune suspiciunii confraţilor şi scriitorilor, indiferent despre ce şi cum ar scrie. În lumea literară, criticul stîrneşte cele mai inflamate aversiuni: e permanent bănuit că face jocurile cuiva, că profită de pe urma scrisului său, că urmăreşte interese dubioase, că îşi vinde conştiinţa etc.   Rar am întîlnit scriitori care să înţeleagă un lucru elementar: judecata critică nu funcţionează ca un şubler; pur şi simplu, este în logica lucrurilor altora ca o carte să placă unora, altora să nu placă. Totul este ca acest lucru să fie argumentat, iar criticul să îşi asume onest verdictul. Dar nu, lui nu i se iartă astfel de puncte de vedere, pentru că, în ochii scriitorului, criticul nu este un om, cu drept la gusturi şi preferinţe, ci un funcţionar al literaturii, a cărui unică justificare este să realizeze cît de valoroasă este opera lui. Lauda este încă şi mai blamabilă, pentru că se bănuieşte că în spatele ei se ascund interese meschine (nu neg ca aşa ceva nu se mai întîmplă). Scriitorul român nu se vrea doar valorificat, ci şi cocoţat în vîrful ierarhiei, ceea ce […]