„Demonul îndoielii“ şi acţiunea critică

Asupra criticului literar se manifestă unele presiuni. Este cît se poate de adevărat. Cele mai multe vin din partea scriitorilor slabi care adoptă adesea un comportament disimulat, dar străveziu. Mulţi dintre ei nu pretind că vor altceva decît să afle părerea „sinceră“ a criticului: „Nu, nu trebuie să scrii neapărat despre carte, vreau doar să ştiu ce crezi!“. Iată un refren arhicunoscut tuturor cronicarilor literari. Acest mod al scriitorului de a interacţiona cu potenţialul său critic, încercînd să-i smulgă acestuia „sincerităţi“ indezirabile, este unul cotidian. Echivalează cu un soi de presiune la care cei mai mulţi dintre cronicari au „ureche surdă“. O presiune nu într-atît de mare încît să-i diminueze criticului capacitatea de a rămîne obiectiv. Prea puţini acceptă, totuşi, să laude o carte proastă din sentimentul sinucigaş al carităţii. Fiecare scrie pînă la urmă cum crede de cuviinţă. Există, fireşte, şi presiuni mai greu de contracarat. Cele dictate de principiul serviciu contra serviciu. Dacă alianţele/ tranzacţiile se constituie însă în baza unor afinităţi reale, riscul pentru un critic de a-şi pune obiectivitatea între paranteze este mult mai mic. De aceea sînt foarte importante alegerile iniţiale. În situaţia inversă în care se vede limpede că respectivul critic a deraiat de […]