În epura secolului al XIX-lea (I)
Mihai ZAMFIR - Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române. Volumul I
- 07-06-2012
- Nr. 627
-
Paul CERNAT
- Istorie literară
- 3 Comentarii
O nouă istorie a literaturii române, şi încă una purtînd semnătura prestigioasă a profesorului Mihai Zamfir, nu avea cum să treacă neobservată. E drept, ecourile primei părţi deja publicate au fost sensibil (şi previzibil) mai puţine, ca şi controversele, decît cele pe marginea Istoriei critice… a lui Nicolae Manolescu, al căror număr l-a depăşit cu mult inclusiv pe al celor prilejuite, în 1941, de marea Istorie călinesciană. Atîtea cîte au fost, comentariile au strălucit prin deferenţă sau prin adeziune empatică, fără a intra prea mult în „conceptul“ lucrării şi în realizarea sa efectivă. Altminteri, cartea e, fără îndoială, şarmantă şi poate fi citită ca „precipitat“ cvasieseistic al unei lungi experienţe de frecventator al literaturii secolului al XIX-lea, scris cu plăcerea senină a criticului detaşat de corvoada rigorilor academizante. Dincolo, însă, de eleganţa unei proze critice de tip galic, de spectacolul astuţiilor şi al judecăţilor personale tranşante, proiectul în sine, bazat pe o lungă experienţă de lectură, s-ar cuveni examinat, în datele şi în limitele lui, cu mai multă atenţie critică. Nostalgia esteticului hard Titlul cărţii este unul scindat şi contradictoriu. Pe de o parte, avem de-a face cu o „istorie“, fie ea şi „scurtă“, pe de altă parte, cu o […]
Mi se pare paradoxal ca tocmai dvs, apărător ex confesso al unor promontorii extreme ale literaturii etalând titluri şoc de genul “Băgău” sau “MM” să mai trebuiască să vi se argumenteze teza că orice agent de influenţă al bunurilor simbolice este chemat să acţioneze nu în direcţia excluderii, ci a maximei INCLUDERI posibile a valorilor şi conceptelor; în particular – nu să consemneze ca pe o mare victorie degradarea la nivelul de “vetust şi emfatic” a termenilor ieşiţi din uzul frazeologiei curente, ci mai degrabă să traducă în limbajul sensibilităţii contemporane sâmburele neafectat de timp al necesităţii intelectuale care a impus introducerea lor.
În cazul “sufletului colectiv” aş zice că nu e nevoie de nicio traducere, ci doar de o doză de curaj intelectual, suficientă pentru a merge împotriva curentului modei intelectual dominante şi a diverselor inerţii (şi ele cât se poate de colective).
Evident că e vorba de o metaforă, sau dacă vreţi de un “mit”; numai că apariţia lui nu e ceva întâmplător, ci dimpotrivă – răspunde unei nevoi intrinseci a spiritului uman, care este nevoia de UNIFICARE şi de ÎNŢELEGERE. (Cf. subcapitolul “Mitul Inconştientului” din Albert Béguin, “Sufletul romantic şi Visul”, pp. 201-204.)
A nu vedea raţiunea cu valoare de imperativ metodologic care ne obligă să admitem noţiuni ca ”sufletul elizabetan”, “sufletul rus”, “chinez” şamd revine pur şi simplu la a absolutiza în mod ultranaiv şi iraţional potenţialul individualităţii ca atare şi, corelativ cu această eroare – a ridica factorul HAZARD la rangul de zeitate supremă a culturii şi a spiritului: un Shackespeare, un Goethe, UN Dostoievski sau un Confucius devin atunci simple produse ale acestui hazard (care i-a oprit să se nască în Moldova lui Dimitrie Cantemir sau în America Războiului de Secesiune), istoria culturii se transformă în anuar de personalităţi şi de “influenţe”… iar naţiunile însele devin pure conglomerate sau acumulări de “materie istorică”, guvernate de legile economiei, biologiei şi ale “voinţei de putere”, dar lipsite de orice transcendenţă şi vocaţie creatoare (adică esenţialmente lipsite de resortul interior pe care Goethe îl numea „entelehie”, iar psihologia uzuală îl numeşte… SUFLET)!
Ce anume a împins “estetica” şi “gândirea critică” spre această negare care este de fapt o autonegare reprezintă o problemă de istoria ideilor depăşind bineînţeles cadrul acestor modeste semnalări izvorâte din spiritul simpatiei.
Aş mai adăuga doar că “inconştientul colectiv” a intrat demult în instrumentarul psihologiei moderne, iar o metodă de a separa orice tip de inconştient (colectiv sau individual) de “sufletul” din care face parte n-a fost inventată încă.
PS Îmi cer scuze pentru scrierea greşită a numelui d-lui Mihai Zamfir, a cărui carte m-aţi convins că merită citită fie şi numai pentru valoarea ei de revelator al unui anumit
“Zeitgeist”. Presupun că a doua parte a cronicei dvs, dedicată probabil tratării epocii “marilor clasici”, va conţine şi ea nu puţine trăsături originale şi amuzante.
@Mihnea Moroianu: dupa cum ati observat, resping notiunea romantica de „suflet colectiv”. Nu insa si pe cea de specific identitar/national, pentru care prefer sa folosesc alti termeni/parametri, mai putin nebulosi.
PS: cred ca v-a scapat un detaliu: e vorba de Mihai Zamfir, nu de Paul Zamfir 🙂
In rest, nu pot decit sa va dau dreptate!
Ca de obicei, cronica lui Paul Cernat reuseste să pună multe puncte pe „i”, fie si numai prin alegerea celor mai izbutite citate.
Semnalez numai doua dintre ele, de natura a satisface si exigentele celui mai pretentios sotizier:
„Doar stilul determină valoarea ultimă a unui scriitor şi că doar originalitatea stilistică îi asigură acestuia perenitatea. Iar stilul unui autor poate fi redus în cele din urmă la o formulă lingvistică.”
Imi permit sa adug si demonstratiile acestor subtile si incantatoare teze.
Pentru cea dintai: DOSTOIEVSKI!
Pentru cea de a doua: Dante, Goethe, Tolstoi, Proust, Eminescu etc, etc. (In general toti marii creatori de universuri prin aglutinarea de „gandiri si de imagini”.)
(E clar ca „stilul” in viziunea neo-alexandrinistă despre literatură a lui Paul Zamfir devine un fel de „FORMULĂ MATEMATICĂ UNIVERSALĂ” despre care un adept fervent al conceptiilor materialist-scientiste afirma in rubrica de scrisori de la cititori a unui saptamanal din Petersburg că „stă la baza fenomenelor vietii si este indispensabilă pentru intelegerea lor.” Pentru ca o săptămană mai tarziu, Dostoevski insusi să-i răspundă la aceeasi rubrică – sau poate in alta: „Dar dumneavoastră cunoasteti formula asta? Dacă o cunoasteti, de ce ce nu ne-o spuneti si nouă?”)
Al doilea citat, fără să se ridice la inăltimea ametitoare a celui dintai, isi are si el doza lui de farmec inefabil:
„Literatura apare doar atunci cînd produsul literar se defineşte ca produs al unei anumite conştiinţe individuale.”
Demonstratie: Iliada, Odiseea, Orestia, Eneida (eventual), Cantecul Nibelungilor, etc.
In sfarsit, după toate discutiile purtate (inclusiv in ultimele două numere ale Observatorului) pe marginea traducerii „Cărtii Rosii” a lui Jung, cum să nu fii de acord cu observatia d-lui Paul Cernat că „putem respinge termenul vetust şi emfatic“ de „suflet“ si „e chiar indicat“ să o facem?
Ca să fiu foarte exact, trebuie să mentionez faptul că referintele imediate erau aici „sufletul francez”, „englez” si asa mai departe, deci ceva tinand de contextul fostei „psihologii a natiunilor”, despre care „progresul” ultimelor trei sferturi de veac a demonstrat că ar fi o disciplină reactionară si „inutilă”. Dar dacă sufletul colectiv sună emfatic, oare descotorosirea de reminiscentele celui individual nu este si ea la fel de indicată si chiar necesară? Orice degustator de literatură postmodernă are aici răspunsul gata pregătit…