SFada cu literatura. După A.R. Deleanu, potopul!

Sînt convins că nu e bine să încep cronica romanului de debut al tînărului A.R. Deleanu, Îmblânzitorul apelor (Casa de Pariuri Literare, 2012), cu expresia „sînt convins“. Însă am două motive: sînt convins că se va scrie mult despre cartea aceasta, chiar dacă majoritatea criticilor sînt și ei în vacanță, oameni fiind, iar eu vreau să fiu printre primii; sînt convins că majoritatea cronicilor vor urma sugestiile de interpretare din postfața lui Mihail Vakulovski, iar eu nu vreau să repet și nici să preced conceptual pe nimeni. Primul obstacol pe care trebuie să îl îndepărtez, dacă vreau să mă distanţez de viitoarele cronici, ar fi elogiul cu rețetă pe bază de postmodernism, pe deplin meritat de carte și de autor. Căci A.R. Deleanu este livresc și autoironic așa cum este autoreferențial și textualist în scrierea romanului său. Prezintă, deci, tot ce îi e drag unui critic postdecembrist, pentru a confirma un construct literar. Al doilea obstacol pe care trebuie să îl îndepărtez este însăși autoreferențialitatea cronicii de față, comentîndu-se înainte de a începe cu același narcisism îngrozitor de plictisitor pe vipie – ca atunci cînd ieși din mare și, în loc să intri sub duș, te uiți în oglindă. O […]