Tatăl, finalitatea spiritualităţii lui Isus
- 24-08-2012
- Nr. 638
-
Tereza-Brînduşa PALADE
- ESEU
- 2 Comentarii
Creştinismul este religia cristocentrică prin excelenţă – şi, prin aceasta, este singura dintre marile religii ale lumii care este, în acelaşi timp, teocentrică şi antropocentrică. În centrul revelaţiei creştine se află Persoana Cuvîntului Întrupat, Isus Cristos. Totuşi, dacă vrem să pătrundem în spiritualitatea lui Isus, va trebui să mergem mai departe şi să vedem care este cea mai semnificativă Persoană din punctul său de vedere. În această Persoană va trebui să vedem şi finalitatea propriei noastre spiritualităţi creştine, chiar dacă ea se află deopotrivă în Hristos, „plinătatea întregii revelaţii“. Răspunsul privitor la Persoana pe care o reprezintă şi o dezvăluie Isus poate fi exprimat în cuvintele unui teolog dominican, Emmanuel Durand: „caracterul cristocentric ireductibil al revelaţiei este în acelaşi timp ordonat înspre o teleologie paternă. Dacă Hristos este într-adevăr figura centrală şi decisivă a întregii economii istorice a revelaţiei, el nu este totuşi scopul său ultim“*. Prin Evanghelia după Sf. Ioan, ne este comunicată, într-o mai mare măsură decît prin Evangheliile sinoptice, revelaţia că Persoana cea mai semnificativă pentru Isus şi Cel căruia i se adresează în modul cel mai intim în rugăciune este Tatăl său. Deşi revelarea Tatălui este indirectă, fiind mediată de Fiul, prin care se realizează şi […]
Apreciez textul ca eseu, ca realizare. Insa eseul acesta ma face sa gandesc iar la faptul ca undeva, intre cele vazute si cele nevazute, s-a interpus o lege facuta de om care fie a fortat lucrurile intr-o directie care i-a convenit, fie a ascuns ceva, mult mai simplu, mult mai firesc, care pune in umbra chiar filosofia crestina in sine. Pentru ca am constatat intr-o zi ca, daca am respecta cele cateva legi ale crestinismului, am reusi sa traim foarte bine, intr-o simplitate frumoasa, neincarcata de griji inutile. Poate ca omul este cel care a complicat filosofia crestina prin utilizarea in exces a metaforelor. Uite, chiar cand citesc mai sus \”piscuri ale credintei\” mi se pare un cliseu, o fortare de masura care nu este necesara ca sa fii convingator atunci cand vorbessti despre credinta. Este tot o calofilie tipic umana. Este tot un fel de a claca. de ce piscuri? O intindere de apa cat vezi cu ochii nu ar fi la fel de convingatoare? Isus a mers pe ape…Undeva lipseste ceva, in alta parte ceva e prea mult.
Citesc cu o bucurie intelectuală și duhovnicească, deopotrivă textele caracterizate de coerență argumentativă și rafinament hermeneutic ale acestei autoare. O pneumatologie în linia Sf. Efrem Sirul – Sf. Simeon Noul Teolog – Sf. Siluan Athonitul – Dumitru Stăniloae reverberează constant în aceste lucrări. Este omul care trăiește în grația divină/harul dumnezeiesc, care a depășit fenomenologia suferinței și a asumat prin transfigurare limitarea păcatului. Omul zilelor noastre, ca de altfel omul dintotdeauna atinge rar asemenea piscuri ale credinței, clacând întru viețuirea pătimașă, idolatră și deznădăjduitoare.