Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
SCRISORI CĂTRE OSIP MANDELŞTAM. Perdeaua
- 05-10-2012
- Nr. 644
-
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
- Rubrici
- 3 Comentarii
Dragă Osip, Nastasia Filippovna nu adormise de mult timp. Nu putea să fi dispărut de prea mult timp. Întrebarea pe care mi-o pun, și pe care ți-o trimit și ție, oriunde te-ai afla, este dacă agitația ce pusese stăpînire pe Mîșkin în acea zi teribilă se datora unei presimțiri, iar dacă presimțirea este aceea a morții Nastasiei… Nu cumva starea aceea febrilă, agitația lui, semne ce anunțau întotdeauna o criză, se datorau intuiției că în spațiul sufocant al romanului apăruse un nou personaj? O prezență mai mult simțită, un strigoi, ființă care aparține întotdeauna atît lumii sensibile, cît și spațiului morții? Strigoiul înspăimîntă pentru că în apariția sa se întîlnesc simultan două calități care nu pot coexista în regimul normalului: prezența și absența. Atîta timp cît carcasa Nastasiei Filippovna nu este zărită, ea e prezentă. Vorba poetului (vorba ta): „În hora umbrelor dansînde-n suave lunci/ Cu-n nume cîntător pătruns-am,/ Dar totul a pierit – și doar un son atunci/ În negura memoriei mi-ajuns-a“. De fapt, întotdeauna cînd apare, Nastasia are ceva din mînia unui strigoi chemat să îndrepte, cu violența îndepărtată a tărîmului de dincolo, ceea ce Soarta pune pe făgaș. Ea vine cu sabia în mînă, ființă eterică, […]
De ce vreti sa reduceti totul la nivelul ‘ultimului om’ al lui Nietzsche?
(„Iubire? Creatie? Frumusete? Astfel intreaba ultimul om – si clipeste din ochi!”)
Va multumesc. Sincer… Credeti, insa, ca imi „rade” interpretarea? A mea este preponderent stilistica si inscrisa in logica acestor epistole imaginare.
Bogdan-Alexandru Stanescu
Din cartea lui Hans Prager „Die Weltanschauung Dostojewskis” (1923):
” În acest roman este scrisă drama iubirii rătăcite. Greşelilor inimii omeneşti le este încă tăgăduită rezolvarea în armonie a luptei dintre iubirea cerească şi cea pământească. […] Singurătatea se distruge aici pe sine însăşi.
……………………………………………………………………………………………
La Dostoievski simbolistica se contopeşte cu realitatea, ca la orice mare poet. Existenţa se prezintă mereu în veşmântul a ceea ce ea semnifică. O forţă puternic constructivă este imanentă creaţiei sale; lucrul acesta ni se arată abia după ce vedem concepţia despre lume care se exprimă prin şi în spatele artei sale.
Cu Rogojin îşi începe prinţul viaţa sa petersburgheză, cu Rogojin e el împreună când tensiunea ajunge la apogeu, cu Rogojin se încheie această dramă. Şi mereu Nastasia Filipovna este prezentă ca a treia în această combinaţie; la început ca fotografie, apoi în suflet, la sfârşit ca moartă. O u n i c ă viaţă ternară cutreieră prin carte – şi cutreieră spre moarte; iubirea rătăcită împreună cu vina ei s-a osândit pe sine însăşi. […] Ceva viu s-a transformat într-un strigoi, în propria sa umbră, Petersburgul este cel ce a dat viaţa pe mâna diavolului, care face să intre în scenă asasinatul şi nebunia. Un groaznic simbol al al acestei demonii a vieţii este musca, cea care trăieşte acolo unde există nişte morţi, ea însăşi o făptură neliniştitoare, apropiată de om şi totuşi atât de străină lui.
Prinţul “s-a înecat în bucuria inimii sale bune”; lipsa de măsură şi de direcţionare a iubirii sale, care a fost singuratică şi de aceea fără măsură, este vina existenţei sale. Prinţul pe cale de a-şi pierde minţile plânge lângă faţa lui Rogojin şi-l desmiardă neîncetat. În eroul nostru iubirea este atât de puternică, încât mai trăieşte o vreme şi după moartea spiritului. Sublim este gestul acesta al prinţului, care stă în picioare şi îl desmiardă pe fratele său; o sublimă maiestate se ascunde aici. Un rege a tot ce este nobleţe pe lume, un prinţ al iubirii, un favorit al iubirii lui Dumnezeu, pedepsit de el pentru vina omului, un Mântuitor uman exprimă aici fără cuvinte un adevăr.
Apoi prinţul se întoarce acolo de unde venise; o rază de lumină din depărtări a licărit asupra Rusiei şi a dispărut iarăşi. Cu adâncul s-a logodit ceea ce se zbătuse ieşind din el; terenul era încă prea slab perntru a susţine copacul, prea slabi toţi ceilalţi, prea putrernice forţele destructive ale vieţii, prea puternice miasmele otrăvite, ieşte din mlaştina petersburgheză. Astfel ideea rusească venită din străinătate nu e decât nălucire, cum bine îşi dă seama soţia generalului; demonia iubeşte însingurarea şi distrugerea legată de ea. Din pământul vastului peisaj rusesc va veni mântuirea, care nu mai e doar închipuire; pentru această devenire, figura prinţului este un semnul unei făclii ce nu se va mai stinge niciodată.”