Sintaxa singurătăţii în proza lui Gheorghe Crăciun

În generaţia ’80 există doar trei scriitori care au regîndit proza la nivel european, dintr-o perspectivă nouă, radicală, atît structura ei, cît şi funcţiile şi mecanismele ei de producere, relaţia cu cititorii etc.: Gheorghe Iova, Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun, din gruparea autointitulată „Noii“, de la începutul anilor ’70. Ultimii doi au murit, fără „urmaşi“. Cu excepţia lui Sorin Stoica (mort şi el, de tînăr), în cazul lui Nedelciu şi al lui Bogdan Ghiu, fals, în fond, continuator al lui Iova, ei nu au avut şi nu au (deocamdată) nici un discipol. (Din păcate, cel de-al patrulea, Gheorghe Ene, a eşuat: scrierile sale au prea puţin de-a face cu proiectul de revoluţionare a literaturii). Demersul lor nu a fost – cel mai adesea – înţeles pînă la capăt; oricum, experimentele lor, direcţiile descrise de ei nu au fost urmate. Opera lor nu a fost „metabolizată“ de literatura română, care a preferat modele mai puţin radicale, mai puţin sofisticate şi noi, oricum mai prestigioase, deoarece erau străine. „Complexele literaturii române“, vorba lui Mircea Martin, au funcţionat impecabil şi de data aceasta. Deşi sau, poate, tocmai pentru ca cei trei se situează, ca radicalitate a abordării cu înţelegere a lumii şi literaturii […]