Hechterii, poză de familie
- 29-11-2012
- Nr. 652
-
Geo ŞERBAN
- Istorie literară
- 3 Comentarii
„Aş vrea să mai fim odată, toţi cinci împreună…“ (Mihail Sebastian către Pierre Hechter, la 11 noiembrie 1943). La ora cînd era formulată dorinţa de mai sus, războiul încă nu se terminase, dar deznodămîntul părea iminent într-un sens încurajator pentru mult încercaţii membri ai familiei Hechter, supuşi drastic discriminărilor rasiale instaurate la Bucureşti. În plus, situaţia lor devenise dramatic-acută prin prelungirea precarităţilor de comunicare cu băiatul cel mare, medic, stabilit în preajma Parisului încă de la începutul anilor ’30. Din prudenţă, din scepticismul de cititor cu lungi stagii în compania lui Montaigne, Sebastian nici nu-şi duce gîndul pînă la capăt. Ce ar vrea el sugerează o încercare de a reabilita reminiscenţele existenţei tihnite, pe deasupra vicisitudinilor. I s-ar părea plauzibil să se regăsească laolaltă părinţii şi cei trei feciori, grupaţi, ca pe vremuri, în imaginea destinată albumului de suveniruri. Copia fotografiei întregului „clan“ ajunsă pînă la noi n-are nici o indicaţie de loc şi de timp. Are, însă, preţul unui document unicat. Îl datorăm eficientei intermedieri din partea doamnei Nadia Lacoste (fostă Mărculescu) pe lîngă doamna Beatrice Sebastian, văduva lui Benu, ultimul dintre descendenţi. Este vestigiul unui timp fericit, de comună mulţumire şi bunăstare, uşor de ghicit după înfăţişarea […]
@nea marin – riscant
Ca bunica dumitale, nea marin, „nu era dusa la scoala” e trist. Dar „lecturile” si „bumbii de la costum” nu sunt vinovati de existenta masiva a analfabetismului …care, se stie (oare din ce motive?) nu era o problema tocmai evreiasca …
da, „riscant”, cum spuneai, punctul dumitale de vedere …
Pentru ,,dl” Nea Mărin.
S-ar fi putut crede că modelul Leonte Răutu a dispărut. Uite, că nu. Cum să reproşezi unui scriitor opţiunile tematice? Sau că n-ai regăsit în paginile sale frustrările tale biografice şi sociale? Îl făcea asta mai valoros? Cum îi poţi reproşa sensibilităţile? Sau viaţa? Cât impact are ,,acest” reproş asupra aşezării din istoria literaturii?
Însă, iată, Lunacearski se prăvale. De altfel, dimensiunea culturală pe care vă situaţi ne scuteşte de comentarii punctuale. Poate că lecturile aplicate din Al. Sahia să vă alunge ,,sictireala”.
sper sa *nu* va prea supar: am citit cu interes. Nu e *deloc* „slab”, materialul – e chiar *bun*!
Cu *toate astea*, io, un nea, nu ma pot impiedica de-a remarca faptul ca-n *acelashi timp, in aceeashi tzara, *ai mei* aveau niscai probleme, care *nu* tzineau de lecturi, de „bumbii” da la costumu’ di la moda.
Ca ei purtau, inca,*opinci*, bunica nu era dusa la shcoala, bunicu’ d-abea shtia ceti (mda, facuse I-IV!) Shi da, aveau *probleme* in a gasi banii pen’ a da la shcoala copchii, ca *numa tata* a putut ajunge s-aibe un liceu („industrial”)…
Hm… Vremi, vremuri. M-a „sictirit”, s-o *bine shtitzi* pana & Sebastian pan’ memoriile lui – mda, chefurile, admiratzia pe care-o avea pentru „modele zilei”, cum se „dadea” el pe langa aia cu *bani* etc. etc.
Pe scurt, vorbim acilea de *doua lumi*. De doua lumi *diferite*.
Ma cam scuzatzi: nu am putut ceti, pan’ memoriile lui Sebastian (foarte preocupat de *soarta proprie*), chiar *nimic* despre soarta *altora*…
Hm… Desigur, fiindu-ne noua mila de Sebastian (pentru toate pe care le-a patimit), *observ*. Desigur: riscant…
Cele bune,
Nea Marin