SOFTUL ROMÂN. Nea Omăt

  • Recomandă articolul
Fără ca posesorul său să fie albinos, păru-i, la naştere, n-avea nici o culoare; părul sau, mai degrabă, pufu-i capilar, ce aducea cu-al unui  gît-golaş-de-Transilvania. Dacă nu mi s-ar părea mult prea preţios, aş spune că părul copilaşului, cu vremea, începuse să evoce penajul micilor peruşi specia albino. E cazul să-l asemuim cu Lao-tse, „pruncul bătrîn“ adică născut, după legendă, cu păr alb? Cred că ar fi cam hazardat, dacă nu de-a dreptul sacrileg. Şi, apoi, în cazul invocat, al înţeleptului chinez, faptul rămîne, totuşi, apocrif, în vreme ce,-n acela al ipochimenului nostru, e clar că fătul se născuse cu păr alb, particularitate consemnată, numaidecît, în fişa medicală. Fie şi dacă genitorii nu i-au putut da, oficial, numele bizar de Omăţică, Omăţică a rămas şi pentru ei, şi pentru semenii din jur. Copil, sfiosul Omăţică avea o teamă instinctivă de inocenta lopăţică a prietenilor lui de joacă. Pe-aceştia, însă, Omăţică nu-i mai mira, de la un timp încolo, cu ciudăţeniile-i de pomină,-n cartier: nu iubea soarele, ci umbra; la plajă, nu stătuse niciodată, prin taberele de copii mai nevoiaşi, – ar fi făcut, de altfel, insolaţie şi, din cauza prea albului său ten, arsuri ce trec cu oblojeală de iaurt… […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.