Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
TANDEM. Daphne
- 17-05-2013
- Nr. 673
-
Tudor BANUŞ
- Rubrici
- 16 Comentarii
Daphne „În fabula verde şi caldă-a naturii tu crengi ai, iubito, nu braţe…“ (Lucian Blaga) În fabula naturii, caldă şi verde, ploaia cînd o scaldă, iubita,-n loc de braţe, are crengi vajnice spre-mbrăţişare, şi-arborescentă-nfăţişare, – ca Daphne, ce-a ajuns acolo unde n-o poate-ajunge-Apollo, putînd, cel mult, ca în genunchi să cadă,-mbrăţişînd un trunchi (cum stranii dendrofili în rut, dînd scoarţei aspre lung sărut), sau ca,-n buclatu-i păr de aur, să-şi împletească foi de laur… Altminteri, în copac sau floare, orice metamorfoză doare; şi doare toată carnea, cînd o sevă se va fi făcînd, mai rece,-n vine, roşul sînge al nostru,-ajuns un verde lînced cu searbăd gust de limpezi limfe… Greu – Mirrhei i-e să se preschimbe în mirt; lu-Adonis, în aromă şi colorit de anemonă; nu mai ştiu cărei nimfe,-n roză; lui Hyakinthos, în zambilă… Grea e orice metamorfoză: nu toate fi’nţele zîmbiră văzîndu-se schimbate (’n calda naturii fabulă) în alta decît fuseseră (cum, grabnic, de-Apollo,-n sînge zis terapnic, efebul chipeş din Terapne ajuns zambilă). Biata Daphne, supusă, iată, unor cazne ca ale facerii, – doar spasme agonice şi strigăt lung e ce inimă şi-auz înjunghie, cînd se despică, între volburi şi cer, aşijderi unei scorburi –, iar sinuoasele ei […]
Câteva citate necesare unei dezbateri ca a noastră.
Mallarmé; care, în Crise de Vers (deja citată), notează că: „Pe lângă ombre, care e opac, ténèbres se întunecă puţin; şi ce dezamăgire, faţă cu perfidia care face ca jour şi nuit să aibâ, anapoda, un timbru: obscur întâiul, cel din urmă clar…”
Jacque Derrida: ,,Se ştie ce valoare avea pentru Artaud aşa-numita – aici, foarte impropriu – onomatopee. Glosopoieza (,,la glossopoièse”), ce nu e nici limbaj imitativ, nici creaţie de nume, ne readuce-n preajma momentului în care cuvântul încă nu-i născut, când articularea deja nu mai e strigătul, nefiind încă discursul, iar r e p e t i ţ i a (s.m.) e aproape imposibilă, şi, cu aceasta, limba în general…” (L’Écriture et la Différence, 1967, p. 352) şi: “Abia ivit, un semn se şi repetă. Fără de care, n-ar fi semn…” (op. cit., p. 432, s.m.)
„La langue – spune Saussure – est toujours un héritage…” (Apud Roland Barthes, Le Degré zéro de l’Écriture suivi de Éléments de Sémiologie, p. 123)
Roland Bartes (Ibid.): „… reunirea sunetului cu reprezentarea este fructul unui dresaj obştesc (acela al învăţării francezei, de exemplu); această reunire – care este semnificaţia – nu este arbitrară nicidecum (niciun francez nu este liber s-o modifice), ba dimpotrivă: necesară.”
Pesemne că şi Mallarmé, dacă stăruie asupra zisului „arbitrar”, o face, totuşi, pentru a-l impune – prin onomatopee – pe Poet! Aceasta, onomatopeea, este şi nu este semn, după cum nici poetul nu-i „semen” pe de-a-ntregul!
Căci, vorba lui E, Lovinescu: „… stând în individualitate, talentul e un exemplar unic, căruia natura îi zdrobeşte tiparul pentru a nu putea servi la multiplicarea lui în serie.” (Scrieri, II, 1970, p. 79.)
Ş.a.m.d.
Scrisesem alt mesaj, dar mi s-a şters (din cauza unei erori de frapă).
Nu sunt obiectiv ca un robot şi imparţial ca un părinte… inuman cu vocabulele, toate, ale limbii. Şi eu am idiosincrasii şi preferinţe…
Contextul, însă, e acela care justifică/infirmă prezenţa cutărui termen într-o lucrare literare. „Brânca” (v. lat. „branca”), greu compatibil cu… Dan Botta, e foarte plauzibil în Arghezi.
Dacă am avea mai multă vreme, ar trebui să medităm, de pildă, la aceste rânduri ale lui Mallarmé (pe care, în lipsă de diacritice franceye, le transcriu în tălmăcirea mea):
„Pe lângă ombre, care e opac, ténèbres se întunecă puţin; şi ce dezamăgire, faţă cu perfidia care face ca jour şi nuit să aibă, anapoda, un timbru: obscur întâiul, cel din urmă clar…”
Am uitat sa specific destinatarul rindurilor anterioare: domnul Serban Foarta. Cer scuze.
Multumindu-va pentru “sprijin” -, stie il musico (fiindca Debussy doar l-a „tradus”) ce stie…- tin sa lamuresc ca nu sint un “ireductibil” feroce, probabil doar un idiosincratic mijlociu. Desi sintem copiii limbii in care ne nastem, de la o vreme incolo prindem a trata cuvintele ei cu un oarecare biais parintesc; cred ca dumneavoastra va purtati cu ele ca un profesionist si parinte ideal (fara preferinte printre “progenituri”) dar, in ce ma priveste, asum anumite preferinte, mai ales ca, asa cum de-altfel spun si mai priceputii, cuvintele mi se prezinta invariabil in vestminte fonice. Oarecum spre onoarea mea, tratez similar si cuvintele limbilor care m-au adoptat si in care trebuie sa “evoluez” pe-aci. Si, da, nu cred ca, vreodata, pentru mine, “riul, creanga” va fi echivalent cu formula originala. Ba, daca “riul, creanga” ar fi fost formula originala, tot as fi votat haut la main (si cu inima tot pe sus…) pentu riul, ramul.Ca sa inchei oarecum la subiect, nu-i cu mirare, citusi de putin, ca ramul (creanga) dafinului e, in franceza ori engleza, ruda brincii cu care ne-mbrincim…?
„a se fi [nu a se vi] ivit”!
Ca să vă pledez cauza (!), domnule StPaul (potrivnic dumneavoastră, pe cât cred, doctrinei „arbitrariului semnului lingvistic”), fac apel la „Les Mots anglais”, în care autorul „După-amiezii unui Faun” laudă onomatopeea, printr-un cratilism a-posteriori (prin, între altele, un tratament paronomastic al lexicului poeziei, – care, parafrazându-l pe Ion Barbu, „unifică fonetic” textul), şi anume: „O atât de strânsă, frumoasă legătură între semnificaţia unui cuvânt şi forma acestuia, încât nu pare să trezească decât o singură impresie, a propriei sale reuşite, în spirit şi auz, nu este rară; ci, mai cu seamă, întru-acelea ce se zic ONOMATOPEE. De necrezut: cuvintele acestea, admirabile şi fără-nconjur, au, pe lângă celelalte alte limbii […], un statut de inferioritate. Motivul: lipsa unor imemoriale titluri de nobleţe; după mai multe secole de existenţă, asemenea vocabule, ce nu sunt nicidecum de neam mediocru, par a se vi ivit abia deunăzi…”
Domnului Serban Foarta
Revenind la circotirea-mi ce faptuii cind cu recriminarile in contra vocabulei “creanga”, sa lamuresc ca ea pur si simplu mi se pare neutra la capitolul simtire, intr-un context oarecare. Cind fu vorba de uzul pe care-l face Blaga in Cintecul focului , circotind impotriva asociatiei crengi-brate din motive nu doar tactile, n-am valorizat mai putin menirea primordiala a uzului cuvintului respectiv in context (ba am si specificat denotativul , nu conotativul, combustibil , diferit de cel daphnesc) . Sonul cuvintului imi pare efectiv prea putin la inaltimea multitudinii de valori notionale asociabile “organului” arboricol, in absolut toate registrele senzoriale : aspect vizual, “architectural”, tactilul, gustativ-olfactivul (oh, mirosul amarui al crengilor de nuc in toamna!)- si infinitele modulatii sonore pe care crengile/creanga le ” articuleaza”… Asta e. Mi-aduc aminte de o intilnire pe care o avui (in vis) cu doi nepretuiti maiestri, Lyrill si Melodiu -pe care nu stiu cita lume ii mai frecventeaza- si pre care insa, pe cit ma mai ajuta puterile, inca ii mai cercetez . “Iubite invatacel” –mi-au zis, “cuvintele sint aidoma oamenilor, unele mai vrednice, altele mai putin, si, uneori, ca si cele mai bele dintre bele, spun/dau doar ce pot. Cind ceea ce pot ele e prea putin pentru cit ar vrea sa spuna simtirea, e poate mai bine sa nici nu folosesti cuvintul si sa pui in locul lui o muzica a cuvintelor, o atmosfera , un vag inefabil dar ultraelocvent, in ultima instanta, chiar muzica, ori tacerea…”. Si, culmea coincidentei, mi-au dat doua exemple vegetal- arboricole in care copacul e, lingvistic, fie absenta , fie prezenta minimalista, dar din subreprezentarea aceasta cad falduri grele de muzica si intelesuri nespuse si, de-altfel, indicibile : “Ombra mai fu” si “Where’er You Walk”.
Pe Hahn (A Chloris) l-am pomenit din ratiuni mnemotehnice, fara scop evaluativ ori de lat gen (far’ doara, poate, acela de a sugera ca, in absenta unor cintece ale lui, pagini proustiene mi-ar fi ramas in amintire sub o lumina mai terna , cu intelesuri nedescoperite) .
Stimate domnule StPaul, problema sinesteziilor e prea complexă pentru a fi, fie şi-n treacăt, abordată. (În paranteză fie spus, pentru mine muzica lui Scumann e, mai ales, albastră, albastră fiind şi aria wagneriană „Oh, du mein holder Abendstern”. – Ciudat că, în copilărie, tot albastru mi se părea mirosul, vara, de benzina!) Aceste stranii asociaţii sunt o caracteristică, fireşte, a gândirii noastre nonverbale, – proprie dintotdeauna poeziei.
În ceea ce priveşte „râul, creanga”, mi se pare, însă, că vrem să facem un fel de „a priori” din ceea ce, de fapt, e un „a posteriori”.
„Râul, creanga” ar suna la fel de bine (minus alteraţia) dacă nu am avea, în cap şi în auz, întipărit enunţul „râul, ramul”. Bineînţeles, în alt context (decât acela al discursului lui Mircea).
Dacă, într-un parc, un huligan, gata să calce iarba în picioare şi să scuipe-n pârâiaşul cristalin, s-ar război cu paznicul grădinii, acesta ar putea să-i spună cam aşa: „Eu îmi apăr brazii falnici şi aleile şi banca… /Şi de-aceea tot ce mişcă-n parcul ăsta, râul, creanga”!
Cu scuze pentru asonanţă, pe curând…
Domnului Serban Foarta
De-acord in ce priveste contextualizarea. E , totusi , ceva in teoria lui tekete si maluma care face loc si subiectivitatii. De exemplu , nu vad cum ar fi sunat impreuna „riul, creanga”… Sint multe de spus si a doua mea pauza se duce intr-un minut. Sper sa ne regasim.
@Daca_nu_nu
Daca (frumoasa) luna a lui mai e la mijloc (e , totusi 21…) sau hazardul, ma bucura „asteptarea”. Si ,desigur, ce bucurie ar fi aceea daca lambda ne-ar fi mutual fix la 100%? E placut sa ne putem, totusi, recunoaste si aici si mai incolo.
Vă mulţumesc pentru „Il Canzoniere”. Vă mulţumesc şi pentru „A Chloris” (fie şi dacă prietenul lui Proust e un muzician de-a doua mână, – lied-ul fiindu-i, totuşi, remarcabil).
În privinţa, însă, a „simbolismului fonetic”, nu sunt de acord cu Dvs: vocabulele (şi „eufonia” lor) nu pot fi decontextualizate. Poetic în-sine nu-i niciun cuvânt. „Creangă” e un cuvânt frumos în, dacă vreţi, aceste versuri: „Pătrunză talanga/ Al serii rece vânt,/ Deasupră-mi teiul sfânt/ Să-şi scuture creanga.”
În fine, rămâne să mai stăm de vorbă…
Sincer, te-am așteptat. Chiar dacă n-am fost 100% pe aceeași lungime de undă, și eu m-am dus cu gândul tot pe-acolo…
🙂
Domnului Serban Foarta
Poate abuziv, identific vocea dv. cu aceea care cuvinteaza: „nu mai ştiu cărei nimfe,-n roză;” si iau “confesiunea pour de l’argent comptant (pe-aci se zice: at face value…). Mie mi-e usor sa anamnezesc, fac legatura cu un titlu al de proustianei amintiri compozitor Reynaldo Hahn : A Chloris…
Pun un link cu o panoplie de oferte pe coloana din dreapta; daca nu cunoasteti, recomand si L’heure exquise cu Susan Graham:
http://www.youtube.com/watch?v=kBelNy3fGOc
Mai mult decit in alte dati din trecut, grafica declansatoare de glossa pre stihuri tocmita m-a interpelat mai statornic prin ”aggiornamento”-ul evident al motivului vizual; cu toate astea , resorturi de tot felul ma imping la a ma apleca mai intii spre cele doua (doua?) vizite literare ce i se fac lui Daphne (straniu, titlul unui film de Rohmer s-a autoinvitat spontan…).
Exergul luat din Blaga, desi nu fara trimiteri mitologice, refera, explicit in corpul poesiei lui, la posibile –eventual, probabile- combustii mistuitoare (de stins, desigur, la Bocca del Rio, cu apa din izvorul noptii…). De-altfel, personal, totdeauna mi s-a parut ca, din pdv al eufoniei si simbolismului fonetic, vocabula “creanga” face un deserviciu apropierii de arcuirea primitoare ori acaparatoare a bratului/bratelor. Surprinzator si oarecum ciudat imi e acum sa descopar ca la un alt vizitator al lui Daphne metamorfoza arboricola are subtonuri ce trimit la ardere/arsita : sí vedrem poi per meraviglia inseme/seder la donna nostra sopra l’erba,/et far de le sue braccia a se stessa ombra.
Revenind la grafica, ma binedispune revizitarea ce se face antichitatii unei Daphne cu sini (si poza) de pinup girl si pasarele ciripitoare ca la Disney. Ce ma intriga/nelinisteste, e ecoul de nastere “ateniana”, o zamislire ambigua ce se savirseste la extremitatea capitulara a laureatei nimfe
Multe mulţumiri pentru „Colind”…
Neocolind acest colind
al galbenului ce colindă
din floare-n creier, – o oglindă,
la Baiaram, pe Strada Mare,
făcea discret, nu cu glas tare,
reclamă ciocolate Lindt…
Metamorfoza-i efectivă
Atunci cînd ea nimic nu schimbă
Din regn în regn trecînd o floare
Din galbenă – mirositoare
Din parfumată în dulceaţă
Prin a zaharului albeaţă
Din linguriţă-n ceru’ gurii
Dulce mireasmă a naturii
De-acolo-n creier înflorind
Regnul suprem – galben colind.