SOFTUL ROMAN. Pădurea din frumoasa adormită (remake)
- 21-06-2013
- Nr. 678
-
Şerban FOARŢĂ
- Rubrici
- 4 Comentarii
Ea doarme,-n prelungirea mea, alături, în încăperea alipită acesteia în care eu, elucubrînd*, încerc să (mi-)o evoc, – iar între noi, e un perete alb. Nu septul ăsta, însă, mi-o barează, nu el mi-o interzice şi sustrage, făcîndu-mi-o in(de)finit absentă, ci somnu-i, propriu-i somn fragil ca sticla, cu mult mai tare, totuşi, decît mine, face dintr-însa o grădină prohibită, constînd din, singur, acest măr indehiscent. La bunul plac al meu, cum doarme dusă, Ea e, nu mai puţin, imună, invulnerabilă prin abandonu-i însuşi, prin somnul în a cărui vagă, dar tutelară ectoplasmă îşi poate-ngădui, în fine, figuri şi gesturi insolite: să facă pluta, să înoate, să se adune ca un foetus, – ca, mai apoi, să se destindă alene şi să stea la plajă, într-un dècubit deopotrivă de inocent şi de lasciv. Ea e, de fapt, un hipogeu, o teosofică Agartha sau, numai, Peştera lui Platon: un cinematograf submers, în care filmul ce rulează e-al propriilor ei fantasme. Căci pe lăuntricu-i ecran, pe contrapagina obscură a pleoapelor pecetluite, entopticele luciole, fosfenele, ce par să fie, după Bergson, „l’étoffe des rêves”: un preoniric stroboscop, îşi vor fi dus la bun sfîrşit interimatul hipnagogic, – iar Ea,-nde sinea ei, visează… Dacă, acum, […]
Gând la gând, cu bucurie: şi eu cred în lustralitatea apei, fie şi dacă nu e… dusă la biserică!
Pogoare-asupră-ţi Sfântul Duh,
cu-aripi de înger fără trup,
ca o-adiere din văzduh.
Pogoare-asupră-ţi Sfântul Duh, –
aripi de înger fără trup.
Asupră-ţi Duhul Sfânt coboare
în chipul unei limbi de foc,
sau mângâios precum o boare.
Asupră-ţi Duhul Sfânt coboare
când vrea,-n tot ceasu,-n orice loc.
Căci într-o moartă, astăzi, limbă,
unde vrea suflă,-ntru tumult, –
sau blând, în jurul tău, se plimbă.
Căci spune-se, în vechea limbă,
că „Spiritus flat ubi vult”.
Primul gand: parca nici nu-mi dadusem seama, pana azi, ce bine e ca si eu, muritor de rand, stiu o bruma de limba franceza.
Al doilea gand: mi-a placut odata, la un curs, ideea ca ne nastem in fiecare zi si ca apa de la spalarea de dimineata este ca apa botezului. (De atunci ma port cu mai mult respect pentru mine si pentru apa cu care ma spal dimineata.) Mi-a placut si in gesturile care au urmat constientizarii m-am bucurat pentru ceea ce imi fusese dat sa inteleg. Insa abia acum imi dau seama ca doar mi s-a parut a fi inteles, pentru ca Azi, citind si rascitind, cum imi este feliusagul, mi-am zis: ce sansa ca m-am mai nascut o zi!
Si inca un gand: e interesant cum se face ca nu mai departe de ieri ma straduiam sa inghesui in mintea unor copii semnificatia padurii si semnificatia apei, agatandu-ma cu disperare de vreo doua basme pe care le-au citit. Coincidenta? descoperire? o noua lectie pentru mine? Semn si semnificatie sunt alte doua „obiecte” pe care nu le-am putut invata pe de rost.
Tot ce vad este ca mi Se mai da cate o sansa intru cunoastere.
Un comentariu: o clipa m-a inghetat spaima ca in vecinatatea celeilalte caderi in somn „elle” ramane in moarte, singura. Pare a ma salva „aproapele de semn contrar”. Ma mai gandesc. Recitesc. Multumesc. Cu parere de rau ca nu am un comentariu de valoarea unei piese pe tabla de sah, ma gandesc ca sunt… frumoas(a)e… lucrurile simple.
Suuuuuuuuuuper, suuuuuuper, super…
🙂