Ea doarme,-n prelungirea mea, alături, în încăperea alipită acesteia în care eu, elucubrînd*, încerc să (mi-)o evoc, – iar între noi, e un perete alb. Nu septul ăsta, însă, mi-o barează, nu el mi-o interzice şi sustrage, făcîndu-mi-o in(de)finit absentă, ci somnu-i, propriu-i somn fragil ca sticla, cu mult mai tare, totuşi, decît mine, face dintr-însa o grădină prohibită, constînd din, singur, acest măr …